filme si alte confesiuni eliberatoare

Capitalismul: o poveste de dragoste cu mine şi Michael Moore

2010-01-19T05:14:00.000-08:00

Îl iubesc pe Michael Moore! Da, mă refer la grasanul despre care mulţi spun că se comportă ca un clovn avid după atenţie, cu şapcă şi adidaşi ieftini. Michael Moore, populistul care ia partea oamenilor obişnuiţi şi arată cu degetul spre barosanii lacomi de pe Wall Street, spre firmele de asigurări medicale, spre producărorii de arme şi maşini indolenţi şi spre politicienii rapaci după control. Sau Michael Moore, regizorul care spune poveşti complicate în cel mai simplu mod cu putinţă. Îl iubesc pentru că acolo unde spectatorul nu înţelege, nici el nu înţelege. Sau asta lasă să se înţeleagă. Îl iubesc pentru că-mi pune pe film o familie pe care banca tocmai a evacuat-o din casa construită de ea, sau un tânăr student care îşi coase singur rana, pentru că nu are asigurare medicală. Pentru că-i oferă toată compasiunea unui bătrân nevoit să muncească până la ultimul strop de energie şi pentru că a dus câţiva dintre eroii de la 11 septembrie în Cuba, să-şi trateze gratuit afecţiuniile post-traumatice. Deh, în ţara lor nu îşi permiteau tratamentul. A, să nu uit, şi pentru că în filmele lui, George Bush arată ca un pistolar stupid şi caraghios.

„Capitalismul: o poveste de dragoste” e la fel de puternic ca Siko şi la fel de amuzant ca Roger&Me. Dar acum tema ne interesează pe toţi, iar dezgustul pe care Moore îl afişează faţă de America corporatistă e mai transgresiv ca niciodată. Cum Moore însuşi a spus-o, „Capitalismul: o poveste de dragoste” este filmul pe care-l face de 20 de ani. Aş spune că este piesa din puzzle care completează întraga panoramă.

Începe cu un montaj vechi din Roma antică, unde liderii nu erau chiar aşa de cinstiţi cum credeau oamenii. Apoi continuă cu un alt film vechi, de data asta aparţinând familiei Moore, unde Michael era un copil fericit din oraşul Flint, Michigan, locul de baştină al companiei General Motors. Tatăl lui Moore lucra la uzina GM şi era capul unei familii care trăia din plin The American Dream. Asta până când preşedinte a devenit Ronald Reagan, iar corporaţiile au schimbat faţa Americii. Pe unde ne poartă Moore acum? În culisele congresului American, să-i vedem pe puternicii congresmeni stupefiaţi şi incapabil de reacţii în faţa camarilei preşedintelui Bush.

La uzinele din Detroit şi Flint, ultima doar un morman de fiare vechi azi. În oraşe sărace precum Cleveland şi în New Orleans, să revedem oamenii cocoţaţi pe acoperişurile caselor inundate. La greva unor muncitori din Chicago şi prin diverse locaţii din Midwestul american de care nu am auzit. Şi pe Wall Street, normal, pe care-l interzice cu bandă galbenă pe care scrie CRIME SCENE.

Ce mi-a spus filmul, dacă ar fi să-l rezum într-o singură frază? Că 99 % dintre oameni sunt sclavii care muncesc pentru ceilalţi. E asta o noutate? Nu, desigur. Doar că ne tulbură de câte ori ni se reaminteşte.

Filmul oferă şi câteva incursiuni în sistemul financiar american din timpul preşedinţilor Ronald Reagan, Bill Clinton şi George Bush. Subiectul este mai abstract şi ar putea genera frustrari spectatorilor nefamiliarizaţi cu ingineriile financiare. Însă poveştile oamenilor obişnuiţi, păcăliţi brutal şi fără drept de apel de sistemul în care credeau, sunt dominante, emoţionante şi uşor de pătruns. Spre final vedem şi memorabilul discurs al lui Franklin Roosevelt, ţinut pe 11 ianuarie 1944, în care rosteşte cea de a Doua Declaraţie a Drepturilor Omului.
Mă interesează dacă domnul Moore profită de dramele altora şi le duce la cinema pentru Cannesuri şi Oscaruri? Nu, mă doare-n cot! Eu i-aş da un Nobel fără să clipesc. Ca să rezum şi mai bine ce am simţit, în încheiere redau geniala replică a lui Peter Travers de la Rolling Stone: “It had me laughing with tears in my eyes.”

Cateva lucruri despre neorealismul italian

2009-11-23T05:00:00.000-08:00

Curentul (i s-a mai spus şi revoluţie esteticǎ) a apărut la sfărşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca răspuns la efectele zguduitoare ale conflagraţiei, ce au lăsat în urmă o societate epuizată, îndurerată şi înfometată. Neorealismul italian nu are un document care sǎ-i ateste existenţa precum Dogma 95, şi nu este neapǎrat un curent din gama La Nouvelle Vague sau Film noir, de exemplu.

Este, mai degrabă, o nouă atitudine şi o reacţie a esteticii realităţii într-un fost stat fascist învins, aliat al Germaniei naziste. Practic, stilul neorealist s-a născut în peisajul dezolant al Italiei distruse de război, în acelaşi timp cu startul reconstrucţiei ţării. Contextul şi natura subiectelor tratate vor face din curent un simbol al voinţei poporului de renaştere şi al energiei de a lua totul de la capăt.

Începuturile neorealismului italian în cinematografie sunt destul de gri, deoarece anumite speculaţii pe aceastǎ temǎ susţin cǎ primul film ar fi Ossessione (1943), în regia lui Luchiano Visconti. Alţii însǎ, sunt ferm convinşi cǎ adevǎratul iniţiator care a reuşit sǎ demoleze convenţiile cinematografului mussolinian este Roma, Citta Aperta (1945), în regia lui Roberto Rossellini.
Pentru cǎ a fost realizat în plin regim fascist, Ossessione are un scenariu îndrazneţ, dacǎ ne gandim cǎ doi dintre protagonişti dezvoltǎ o relaţie homoeroticǎ, iar filmul nu are nicio legǎturǎ cu peliculele propagandiste specifice perioadei.

Trebuie sǎ ţinem cont cǎ între anii 1943 – 1944, studiourile de la Cinecitta nu putea fi folosite decât pentru filme propagandiste.

In Roma, Citta Aperta este totuşi vorba de altceva. Filmul, fǎcut cu buget redus şi în stil semi-documentar, spune povestea unui grup de partizani italieni ascunşi într-o tipografie, luptǎtori împotriva naziştilor. Filmul are în distribuţie oameni obişnuiţi în locaţii reale, necosmetizate, lucru ce îi oferǎ o vigoare proaspǎtǎ şi necunoscutǎ panǎ atunci în cinematografia italianǎ. Este momentul abandonǎrii decorurilor grandioase filmate în hoteluri de cinci stele, în cluburi de noapte sau vile la malul mǎrii. Toate acestea sunt înlocuite cu strǎzi adevǎrate din cartiere sǎrace, iar protagoniştii sunt filmaţi nemachiaţi şi selectaţi din rândurile pǎturii inferioare. Italiana se vorbeşte în dialecte, iar limba literarǎ este aproape abandonatǎ de tinerii regizori neorealişti.

Neorealismului italian a apǎrut şi ca revoltǎ a unor importanţi critici de film împotriva revistei CINEMA, printre care Michelangelo Antonioni, Luchino Visconti, Gianni Puccini şi alţii. Publicaţia era condusǎ de Vittorio Mussolini, fiul lui Benito Mussolini, iar conţinutul avea ca obiect, cum era şi firesc, doar filmele cu conotaţii propagandiste, numite ale „telefoanelor albe”. Acum, însǎ, începe alienarea puterii fasciste în filmul italian.

Este cunoscut faptul cǎ guvernul fascist, condust de Mussolini, a fost autoritarist şi diferit de regimurile totalitariste din Germania Nazistǎ şi Uniunea Sovieticǎ. Dacǎ în sânul unei familii din Germania lui Hitler era absolut exclusǎ o discuţie în disonanţǎ cu doctrina nazistǎ, de teamǎ cǎ unul din membrii ar putea informa autoritǎţile, în Italia lui Mussolini opiniile nefavorabile era interzise în public, dar nu şi în spatele pereţilor de acasǎ. Musolinii nu a controlat în totalitate gândurile, ci doar conduita. Lucru ce a permis ca filmele din perioada lui (1922 – 1943), deşi propagandiste, sǎ aibǎ, totuşi, valoare culturalǎ şi expresie artisticǎ.
Spre deosebire de Germania, care şi-a deportat elitele culturale oponente, Italia lui Mussolini a permis elitelor sǎ se desfǎşoare într-un spaţiu simbolic bine trasat, fǎrǎ sǎ incite poporul.

În timp ce filmele comuniste şi naziste promovau o propagandǎ de tipul brainwash, filmele italiene fasciste erau, în marea lor majoritate, comedioare facile şi melodrame, cu inserţii ideologice consistente. Datoritǎ intrigilor superficiale, cu scenarii dupǎ reţetǎ şi decoruri fastuoase, producǎtoare de iluzii, filmele din perioada Mussolini aveau mare succes la public, rivalizând chiar şi Hollywood-ului pe piaţa mondialǎ.

Dar autoritǎţile culturale fasciste nu au ajuns niciodatǎ la o unitate creativǎ perfectǎ, ca în Germania, ceea ce a permis o oarecare libertate cineaştilor vremii. Filmele propagandiste agresive italiene erau de obicei scurt-metraje, proiectate în cinematograf înaintea filmului principal.
Cele mai cunoscute filme din perioada fascistǎ fac parte dintr-o trilogie şi îi aparţin tot lui Rossellini, pe atunci apropiat al fiului dictatorului. Primul, La nave bianca (The White Ship, 1941), este un documentar despre curajul marinei militare italiene şi importanţa lor în economia rǎzboiului; al doilea este Un pilota ritorna (A Pilot Returns, 1942) dupǎ acelaşi principii, dar despre aviaţie, iar ultimul, Uomo dalla croce (Man of the Cross, 1943) face apologia victoriei soldaţilor italieni în rǎzboiul cu Rusia Bolşievicǎ. In realitate se întampla exact invers.

Totuşi, organele de control au mǎrginit mult exprimarea artisticǎ a lui Rossellini. Multe parţi din scenarii au fost rescrise, iar altora li s-a adǎugat o notǎ propagandistǎ suplimentarǎ. Cum autoritǎţile fasciste îşi doreau sǎ persudeze poporul în favoare guvernului prin filme, bordul de cenzori a solicitat regizorului o notǎ mai realistǎ, care sǎ includǎ stilul documentar, abordarea subiectelor reale şi filmarea în locaţii adevǎrate. Cu astfel de elemente, filmul absorbea întreaga atenţie şi pǎtrundea în imaginar mai uşor, cu aparentǎ justificare şi la pachet cu ideologia fascistǎ. Mai mult, cele trei filme ale lui Rossellini au avut darul de a justifica şi legitima rǎzboiul în faţa poporului, obţinându-i susţinerea şi sprijinul.

O altǎ idee promovatǎ de filmele din perioada lui Mussolini era munca în colectivitate, elanul cǎtre un scop unic, pentru bunǎstarea tuturor. Filozofia se poate reduce într-o singurǎ frazǎ, rostitǎ în filmul La nave bianca: 'Uomini and macchine un sol palpito' (Oamenii şi maşinile într-o singurǎ pulsaţie).

Neorealismul schimbǎ macazul şi abandoneazǎ scenariile standard. In schimb, îmbrǎţişazǎ atitudinea “neo”, anticonservatoare şi naraţiunile autentice, inspirate din viaţa de zi cu zi. Scenariul devine un fel de reportaj, camera e utilizatǎ ca o prelungire a ochiului regizorului iar filmul capǎtǎ valenţe jurnalistice. Atât povestea, cât şi imaginea se focuseazǎ pe individul obişnuit şi problemele lui, pe colectivitǎţi, ceea ce diferǎ mult de filmul propagandist, care vizeazǎ masele. Vittorio de Sica susţinea cǎ neorealismul a apǎrut din dorinţa de a da uitǎrii vechiul cinema Italian. Neorealismul a venit ca un rǎspuns pentru falsitatea optimistǎ din filmele fǎcute sub Mussolini.

Odatǎ ajunşi la tehnicile de filmare şi de concepere a poveştilor, ar fi nedrept sǎ nu aducem în discuţie numele regizorului rus Dziga Vertov, iniţiatorul unui curent vecin cu neorealismul, intitulat „Cine-ochi” sau „Kino-Glaz”. Important este faptul cǎ Vertov a plecat de la ideea dezvǎluirii adevǎratei feţe a realitǎţii prin film, şi a fǎcut asta cu douǎ decenii înaintea neorealiştilor.

Dupǎ prǎbuşirea fascismului, regizorii Roberto Rossellini, Vittorio De Sica, Luchiano Visconti şi Giuseppe De Santis sunt liberi sǎ facǎ filme aşa cum vor. Sǎ nu uitǎm cǎ toţi sunt produse ale şcolii de film fasciste şi buni cunoscǎtori ai falsitǎţii cinemaului „telefoanelor albe”, cu hoteluri scumpe şi oameni privilegiaţi. Dorinţa de a spune lumii adevǎrul devine literǎ de lege pentru autorii italieni. Filmele lor nu doar cǎ vor prezenta lupta socialǎ a oamenilor obişnuiţi, ci vor aduce pe ecran timpul prezent sau trecutul apropiat, o alta diferenţa majorǎ faţǎ de filmele fasciste, care prezentau timpul trecut şi glorios.

Dupǎ masivul succes la public înregistrat de filmul lui Rossellini, Roma Citta Aperta, regizorii carea aveau sǎ devinǎ neorealişti au înţeles cǎ filmele fǎcute dupǎ aceastǎ nouǎ reţetǎ, cu buget redus, vor fi un succes. Citta Aperta a fost realizat fǎrǎ sunet şi muzicǎ, urmand ca ele sǎ fie adǎugate dupǎ. Imaginile filmului au fost atat de emoţionante, mai ales pentru prezentarea ultimelor zile de ocupaţie nazistǎ, dar şi datoritǎ bugetului precar şi a condiţiilor tehnice anevoioase, încǎt regizorii au continuat sǎ facǎ filme în acelaşi mod, deşi condiţiile se mai îmbunǎtǎţiserǎ între timp. Aparatura şi decorurile de la studiourile Cinecitta deveniserǎ oricum de nefolosit, deoarece cele mai multe clǎdiri au servit ca adǎpost pentru cei rǎmaşi fǎrǎ locuinţe în timpul luptelor.

Pentru neorealişti va urma o perioadǎ foarte productivǎ, cu filme care nu doar cǎ au rǎmas în istorie, dar au şi influenţat curentele La Nouvelle Vagu şi Indie. Filme precum Ladri di biciclette(Hoţii de biciclete) şi Umberto D, ambele în regia lui Vittorio De Sica, La Terra trema şi Il Gattopardo, în regia lui Luchino Visconti şi Paisà de Roberto Rossellini devin puncte de referinţǎ pentru cinematografia mondialǎ. Neorealismul italian se înceheie în 1948, dar influenţǎ lui rǎzbate şi în filmele zilelor noastre.

Klaus Johannis premier, Klaus Johannis presedinte, zic ignorantii

2009-10-17T09:49:00.000-07:00

Pana ieri stiam despre primarul Sibiului, Klaus Johannis, ca este de origine germana, ca a facut multa treaba in Sibiu si-a fost ales cu 80 si ceva la suta pentru a treia oara. Desigur, aflasem de propunerea pentru functia de premier facuta de Crin Antonescu, fie ea si pentru doua luni.
Acum doua zile, in direct la indragita emisiune "nasu", Traian Basescu se confesa (fara lacrimi) "si eu l-am vrut ministru al invatamantului in guvernul tariceanu.”
Intr-o emisiune la realitatea TV discuta analistul Emil Hurezeanu cu Tariceanu. Ambii il sustin pe Johannis. Mai exact, Hurezeanu, care e sibian, spune "in acest moment, PNL si PSD ar trebui sa-l desemneze pe Klaus Johannis drept candidat la alegerile prezidentiale. In acest fel ar intra intr-o competitie autentica pentru alegerile prezidentiale"
"Iohannis - o soluţie la Preşedinţie" spune si scrie cu "I" corifeul presei libere romanesti, Cornel Nistorescu de la Cotidianul.
Un alt ziarist respectabil, Robert Turcescu, are o propunere soc: Klaus – premier, Johannis – preşedinte.
Ati prins ideea.
Problema este ca ieri am fost la Sibiu, intr-unul din cartierele dormitor ale orasului, nu prea departe de centru; un cartier cu blocuri socialiste, gri. Am parcat in spate s-am asteptat 10 minute. Era o curte formata din trei blocuri cu patru etaje, dispuse in forma de U, in unghi drept, si cu acoperisuri cu tigla, in doua ape. Parcarea, atentie, era in intregime neasfaltata! Din loc in loc, sub cate o masina, locatarii turnasera mortar pe pamant, ca sa nu le derapeze masinile cand ploua. Unul chiar isi pusese gresie pisata, din aceea care se foloseste in apartamente. Nu, parcarea nu era gaurita si uitata de cand lumea, ci nu fusese asfaltata niciodata. Am sta de vorba cu cineva din Sibiu si am aflat ca sunt multe strazi “in halul asta” in oras, si ca doar in centru s-au facut lucrari . Cand am intrebat de ce l-au ales primar tot pe Johannis, si de ce intr-un procent asa de mare, mi s-a spus ca toti ceilalti contracandidati fusesera si ei primari, tot fara sa faca nimic.Mai mult, Klaus Johannis nu fura pentru copii, ca n-are, iar ceilalti sunt si cam betivani si afemeiati.
Presa de la Bucuresti ni-l ofera pe Klaus Johannis impachetat intr-o armura de mesia teutonic, refuzat in functia de premier pentru ca este incomod., dar inca un element interesant pentru alegerile prezidentiale.
Rechinii din politica trag si ei cat pot de tare de pe urma acestui nou venit, iar cei care au de pierdut se dau la fund. Probabil stiu cu totii ce mare primar e Herr Johannis, dar nimeni nu are curajul s-o spuna inca. Nici macar Traian Basescu.
Problema nu e doar in terenul clasei politice, de la care oricum nu mai asteptam mare lucru, ci in cel al oamenilor din presa, care ne-au invatat ca jurnalismul valoros e cel de opinie si ca ei, daca sint destepti, sint intotdeauna foarte aproape de adevar, fara sa se miste din fata laptopului.
Nu ne spune nimeni ce mari realizari edilitare si urbanistice are primarul Sibiului si cine este el de fapt si la ce se pricepe. Pe scurt, cu ce mama naibii ne-ar putea ajuta? Si nici n-o sa ni se spuna nimic. Tot ce vom afla este ca Herr Johannis este neamt, a reabilitat centrul sibiului si, in principiu, este o alternativa salvatoare.
PS
O sa revin si cu poza din cartierul mentionat.

Gallows (the band)

2009-10-12T00:56:00.000-07:00

Am vrut sa-i pun demult pe blog. Gallows sint din Hertfordshire, England si s-au format in 2005. Canta un fel de hardcore punk, dar cum ii mai pasa de toate clasificarile astea. Desi sunt mult mai duri decat orice trupa care canta punk, gallows sunt infinit mai buni. Atat de buni incat hodorogii de la sex pistols, sa zicem - care au facut revolutie, dar n-au stiu decat sa latre ca niste labe proaste toata viata lor - ar putea sa le care bagajele lejer. Si Gallows au momentan doar doua albume.Orchestra of Wolves si Grey Britain, ultimul lansat anul asta.

Anim`est 2009 e mai tare ca niciodata

2009-10-05T13:03:00.000-07:00

Mike Reiss ne-a prezentat culisele simpsonilor si n-a facut-o deloc rau. In toale ponosite si cu tenisi de maxim 10 dolari, Mike a fost ca un stand up comedy de mare clasa; desi statea pe scaun. Filmul "The Simpsons", produs in 2007, mi-a placut mult. Nu sint mare fan, dar intodeauna gust feel-good movieurile americane la care se rade pe rupte. Queer Duckam am ratat, dar il recuperez eu cumva.
Din culisele simpsonilor nu au lipsit chestii de genul "Michel Jackson m-a sunat intr-o zi... asta se intampla acum vreo trei nasuri"; "Ophra are cel mai mare cap din lume" sau " ce destepti sinteti voi si ce prosti sint studentii din texas". Multe aluzii la George Bush si familia lui, la tarile cu petrol, francezi, japonezi, care in mod inexplicabil au interzis serialul in tarile lor. Si un "nu uitati sa-mi cumparati DVD-ul cind iesiti. Ca sint evreu si ma gandesc numai la bani etc".

Azi am vazut prima sectiune de scurt metraje. Cateva bune, dar altele teribil de plictisitoare. Am ratat filmul Immigrants. Il recuperez si p-asta maine la Elvira Popescu.

Mike Reiss prezintă culisele Simpsons la Anim'est 2009

2009-09-30T03:03:00.000-07:00

Mike Reiss, scenaristul şi producătorul lung-metrajelor de animaţie-cult Simpsons: Filmul (SUA, 2007), Epoca de gheaţă 3 (SUA, 2009) şi Queer Duck: Filmul (SUA, 2006), este unul dintre cei mai importanţi invitaţi ai celei de-a patra ediţii a festivalului internaţional de film de animaţie Anim'est. Un masterclass exclusiv susţinut luni, 5 octombrie, de la ora 14:00, la Cinema Union, adresat tuturor studenţilor la facultăţile de film, dar şi iubitorilor de cinema din Bucureşti, cărora Reiss le va împărtăşi amănunte puţin cunoscute din producţia americană de film de animaţie. De asemenea, scenaristul va intra în dialog cu spectatorii săi, masterclass-urile sale transformându-se adesea în adevărate dezbateri.

Născut în 1960 şi absolvent al prestigioasei Universităţi Harvard, Mike Reiss s-a remarcat mai întâi scriind în reviste de umor studenţeşti. La redacţia The Harvard Lampoon l-a cunoscut pe Al Jean, cu care avea să împartă camera în facultate şi, mai târziu, să lucreze la Simpsons. Unul dintre cei mai apreciaţi scenarişti americani de televiziune ai anilor '80, Reiss a revoluţionat divertismentul TV în anii '90, alături de colegii săi de la Simpsons, împreună cu care a fost răsplătit cu 4 Premii Emmy la categoria „Cel mai bun serial de animaţie”, în 1989, 1991, 1995 şi 2001. În ultimii 15 ani, Reiss a susţinut câteva zeci de conferinţe şi masterclass-uri despre comedie, televiziune, scenaristică sau culisele Simpson la diferite universităţi americane şi europene.

Programul lui Mike Reiss la Anim'est include şi întâlniri cu publicul de la Cinema Patria la proiecţiile-eveniment cu Simpsons: Filmul; The Simpsons Backstage Tour – o prezentare savuroasă a culiselor celebrului serial şi Queer Duck: Filmul – programate duminică, 4 octombrie, de la 18:30, 20:30, respectiv 22:30.

Unul dintre titlurile-şoc ale selecţiei Anim'est din acest an, Queer Duck: Filmul este lung metrajul de un umor exploziv care continuă serialul animat cu acelaşi nume, creat de scenaristul Mike Reiss. Filmul abundă în replici cu conotaţii sexuale scandaloase, o cascadă de stereotipii din viaţa comunitătii gay din America, dese referinţe (în stilul consacrat de Reiss în The Simpsons) la aproape orice: filme clasice, emisiuni de televiziune americane binecunoscute, politicieni, sportivi, vedete pop, istorie. Ironizând acid societatea americană a zilelor noastre, Queer Duck este deja un lung-metraj cult peste Ocean, care a făcut înconjurul festivalurilor neconvenţionale din Europa, Statele Unite şi Asia.

Thom Yorke si-a facut trupa noua

2009-09-29T01:36:00.000-07:00

Stire destul de uimitoare, cred, daca ma gandesc ca noua trupa a lui Yorke ii are in componenta pe Flea de la RHCP, pe bateristul Joey Waronker, care a mai lucrat cu Beck si the Smashing Pumpkins, pe barazilianul Mauro Refosco, care a mai facut si el cate ceva si ultimul, dar nu cel din urma, Nigel Godrich, colaborator/producator Radiohead.
Thom spune ca pleca foarte curind intr-un turneu. N-au prea multe cantece noi, asa ca vor canta piese de pe albumul lui, The Eraser. Nu cautati pe net numele trupei, ca inca nu are unul. Ramane sa vedem ce se mai intampla.

Pearl Jam - Backspacer

2009-09-28T04:01:00.000-07:00

Prietenii mei de la Pearl Jam s-au trezit sa compuna inca un album :). Nu-i asa ca-i tare? Se numeste Backspacer si, din cate zice Eddie, a fost scris integral si abia apoi inregistrat. Suna nervos si unitar, iar versurile sint cele mai bune de pana acum. Asta spune chitaristul Mike McCready, nu eu. Eu zic ca-i rock and roll pur, ( "tight and concise"), nu ca ala a lu' Stefan Banica si liceenii. Si ca tot incepe luna animatiilor, sper ca va place coperta.

Anim’est debutează în forţă!

2009-09-25T01:54:00.000-07:00

Vineri, 2 octombrie, la ora 19.00, în sala Cinematografului Patria, va avea loc deschidere oficială a festivalului urmată de proiecţia filmului Mary and Max, semnat de Adam Eliot, deţinătorul premiului Oscar. Producţia australiană din 2009 a avut premiera la Sundance Festival şi a obţinut o menţiune specială în cadrul cunoscutului Festivalul de Film de la Berlin, Generation 14Plus.

Povestea filmului se întinde pe douăzeci de ani şi două continente. Este relatarea relaţiei speciale dintre două persoane foarte diferite: Mary Dinkle (Collette), o fetiţă cam plinuţă în vârstă de 8 ani din suburbiile oraşului Melbourne, Australia şi Max Horovitz (Hoffman), un evreu obez de 44 de ani, suferind de sindromul Asperger, ce trăieşte în haosul New York-ului. Succedând umorul şi melancolia, Eliot crează un echilibru între comic şi tragic, reuşind să păstreze interesul spectatorilor în fiecare clipă.

Ideea filmului, declară Eliot, a pornit de la prietenul său din New York, cu care a purtat o corespondenţă regulată timp de mai bine de douăzeci de ani, şi care i-a împrumutat lui Max multe caracteristici, inclusiv sindromul Asperger. Este un aspect căriua regizorul i-a acordat o mare importanţă, încercând, dacă nu să-i facă pe oameni să afle mai multe despre această boală, măcar să spulbere preconcepţiile existente.

Adam Eliot, scenarist şi regizor, este unul dintre cei mai cunoscuţi animatori independenţi. Filmele sale, Uncle, Cousin, Brother şi Harvie Krumpet au participat la peste 500 de festivaluri şi au câştigat mai mult de 100 de premii, una dintre distincţii fiind chiar râvnitul Oscar pentru Film Animat Scurt, obţinut în 2004 pentru Harvie Krumpet. În 2006 filmul a fost inclus în Annecy International Animation Festival’s Top 100, ce cuprinde cele mai bune filme animate ale tuturor timpurilor. Ca şi în Harvie Krumpet, în Mary and Max există un povestitor (Barry Humphries), căruia aici, i se adaugă vocile personajelor principale: Mary (Toni Collette) and Max (Philip Seymour Hoffman).

În 1999, Adam Eliot a primit, din partea şcolii absolvite, The Victorian College of the Arts, titlul de Young Victorian of the Year şi a fost acceptat ca membru al Academy of Motion Pictures Arts and Sciences. Filmele sale au ca scop principal ilustrarea “diferenţelor” dintre oameni cu ironie, compasiune şi interes.

În Mary and Max, Adam Eliot îşi păstrează stilul vizual şi tehnica, însă prezintă povestea într-o manieră mai dinamică. Din nou, filmul explorează dorinţa noastră de a fi acceptaţi şi iubiţi, indiferent de cât de diferiţi suntem.

Patrick Swayze - "Fantoma mea iubita"

2009-09-15T00:28:00.000-07:00

A jucat intr-o groaza de filme si seriale teve, insa va ramane in memoria cinema-ului pentru rolurile din "Dirty Dancing" si frustrantul "Ghost". Eu il prefer in "Point Break" unde a interpretat rolul surferului si al grungerului absolut, haituit de obsesii si de un politist pisalog, Keanu Reeves.
Texanul Patrick Swayze, jumatate apach, a murit ieri la Los Angeles, la numai 57 de ani. In ultima perioada s-a luptat cu cancerul pancreatic, a jucat in serialul "The beast" si in filmele Powder Blue si "Christmas in Wonderland" (2007).

Poet and Punk Jim Carroll has died

2009-09-14T01:48:00.000-07:00

Jim Carroll, autorul cartii autobiografice "The Basketball Diaries", a murit vineri de infarct. Jim avea 60 de ani si se afla in casa lui din Manhattan, conform Variety.The Basketball Diaries a fost ecranizata in 1995 de regizorul Scott Kalvert, iar Leonardo DiCaprio, in rolul lui Jim, a facut atunci una din cele mai tulburatoare interpretari din cariera sa.

"In the 1970s, Carroll was a fixture of the burgeoning downtown New York art scene, where he mixed with artists such as Andy Warhol, Patti Smith, Larry Rivers and Robert Mapplethorpe. His life was shaped by drug use, which he wrote about extensively", zice tot Variety.

E cool să fii prost?

2009-09-11T03:26:00.000-07:00

Oliver Sone a facut recent un documentar despre Hugo Chavez, numit “South of the Border”. Zilele trecute, Oliver, Hugo şi filmul – plus o armata de security – au aterizat la festivalul de la Venetia pentru premieră, fără să intre în competiţiei. Desigur, sute de admiratori i-au primiti cu ovaţii şi au scandat, printre altele, “President! President!”, în timp flururau bannere cu "Bienvenude Presidente". Interesant este ca doi protestatanţi anti Chavez au fost refuzaţi la intrare, conform unui jurnalist de la The Independent! În sfârşit.., s-au dat autografe, s-au ţinut discursuri şi s-a aplaudat la scenă deschisă.

Într-un articol aparut azi în EVZ, Mircea Cărtărescu spune că „Elita intelectuală participantă la Festivalul de film de la Veneţia l-a ovaţionat pe Hugo Chavez, dictatorul «socialist» al Venezuelei, prezent în sală ca să vadă un film apologetic despre el însuşi...”. Şi continuă cu câteva experienţe socialiste pe care le-a trait cu 20 de ani în urmă la San Francisco şi prin alte ţări din Occident, aratandu-şi dezamagirea şi indignarea.

Anul trecut, în octombrie, străzile Romei au fost inundate de tineri (majoritatea elevi şi studenti, dar şi profesori) care protestau împotriva privatizării sistemului de învăţământ. La fel se întampla la Florenta şi, presupun, în mai toate oraşele din Italia. Protestatarii afişau pancarte cu seceri şi ciocane, mesaje socialiste şi erau gătiţi cu tricouri che guevariste. Ok, nu toţi, doar câţiva.

Protestul în sine mi-a oferit sentimente de satisfacţie. Oamenii aia ajunseseră la consens şi acum îşi cereau drepturile într-o singura voce. Dar m-a deranjat tenta socialistă. Era clar că habar nu aveau ce-i ăla un regim comunist, cu dictatură, cenzură etc. Din cauza asta mi se păreau naivi şi periculoşi în egală măsură. Altfel, manifestaţiile erau în limita decenţei.

Acum, dupa ştirea de la Venetia, protestatarii de la Roma mi se par inofensivi faţă de imbecilii care l-au ovaţionat pe Chavez. Mă întreb de unde naiba atata fascinaţie pentru liderii socialisti sau extremisti, fie ei carismatici şi anti US. În fond, pe unde au trecut Stalin, Mao, Kim Jong Il, Ceauşescu, Pol Pot şi alţii cu aceeaşi ideologie au lasat în urmă lagăre, sărăcie, persecuţii, cenzură şi ură. Mai mult, spune Cartarescu, aia cica erau elita intelectuală.

Ştim că, în general, e cool să fii gică contra. E o plăcere să demonstrezi că-ţi foloseşti capul, că eşti independent, că ai opinii şi aşa mai departe. Bine, mai eşti cool fiind raţional şi sincer, dar să nu divagăm. Am întâlnit oameni care sunt antiamericani la nivel declarativ, anti logo, antiglobalizare şi, în principiu, anti tot ce înseamă societatea democratică, deşi ei se bucura pe deplin de toate libertăţile ei. Numai c[ cei mai multi dintre ei erau niste puşti, nu o “elita intelectuala“ venită cu pancarte la un ditamai festivalu.

Prin urmare, care-i distanţa ce desparte fascinaţia pentru periculos şi stupid, dorinţa de a fi (contra) altfel şi, în principiu, ignorantul fraier şi nociv? Cărtarescu îşi încheie textul sau trist şi splendid cu “Între timp m-am obişnuit cu ideea că nu-nvăţăm niciodată nimic din istorie.”

Eu m-am obişnuit cu ideea că multi oameni sint pur şi simplu proşti, şi cu toate astea compun marea parte a elitei.

Stellify, The Greatest

2009-09-09T05:15:00.000-07:00

Azi am dat peste siteul golanului meu preferat, Ian Brown, gratie NME. Baiatului i se mai spune si maimuta(King Monkey, mai exact), dar nu va sfatuiesc sa va luati de el. Revenind la site, daca sinteti fanii lui Ian, probabil il stiati deja, daca sunteti mai moderati, il descoperiti acum. Ideea e ca aveti acolo cam tot ce trebuie, plus magistrala piesa Stellify, pe care eu o ascult over and over de azi dimineata.

Goodbye Solo, regia Ramin Bahrani

2009-08-21T10:12:00.000-07:00

Solo (Souleymane Sy Savane) este şofer de taxi in Winston-Salem, N.C. Are in jur de 30, vine din Africa si invata pentru a deveni insotitor de zbor. Vorbeste engleza cu accent, socializeaza cu clientii si zambeste molipsitor. Are planuri mari pentru viata, iar atmosfera din jurul lui vibreaza ca o orchestra de percutionisti.

William (Red West) este tot ceea ce Solo nu este. Adica alb, morocanos (irascibil) si la capatul puterilor. Are cam 70 de ani si, cu toate ca se urca in taxiul lui Solo, rosteste destinatia cu indiferenta. Nu-l emotioneaza nicio poveste, nu-l impresioneaza nimic si abia daca asculta. Ii cere lui Solo sa-l duca la cinematograf si-i propune un targ simplu: sa-l duca la Blowing Rock National Park pe data de 20 octombrie. Ofera 1000 de dolari pe cursa. Doar dus.

Pare dificil pentru Ramin Bahrani sa faca ceva cu doua personaje atat de antitetice, insa ne pune pe tava carligul chiar in primele minute. Ne intereseaza de ce vrea William sa mearga acolo, ce e special la acel loc si de ce pe 20 octombrie? Cu siguranta. In plus, dialogul dintre cei este cuceritor. Pe cat de expansiv si prietenos e Solo, pe atat de ermetic e William.

Relatia celor doi aminteste vag de profesorul Walter si tobosarul Tarek, din The Visitor. Solo vine din Africa cea salbatica si plina de viata. Si vrea mai mult. Pentru asta si-a parasit tara si a venit in lumea Occidentala, cea care l-a epuizat pe William.

Misterul propunerii lui William il intriga pe Solo, care se ofera sa-i fie sofer. Solo il invita si la el acasa, atunci cand motelul la care William vrea sa se mute este plin. Solo e bun pana-n maduva oaselor si impulsul de a-l ajuta pe batran devine principala lui ocupatie. William se comporta de parca nu l-ar emotiona nici plansetul unui sugar abandonat in gradina casei sale. Singurul lui tel e Blowing Rock.

Ramin Bahrani a copilarit in Winston-Salem si se simte. Modul atent in care filmeaza fiecare cadru o demonstreaza. Profita de taxiul lui Solo si ne plimba prin cartier, cu dealeri de droguri si tot tacamu`. Cum nu vreau si nu trebuie sa dau mai multe detalii, inchei. Zic doar ca Goodbye Solo este rascolitor, iar domnul Ramin Bahrani este unul din cei mai tari regizori sub 35 de ani.

Mysterious Art in New Mexico

2009-08-19T06:15:00.000-07:00

Nu inteleg mare lucru din arta plastica a anilor 2000, fie ca-i vorba de pictura sau sculptura. Toate acele bizarerii de forme si/sau culori nu-mi spun nimic. De ce? Pentru ca nu cunosc limbajul. Un tablou viu colorat intitulat, sa zicem: "electric dreams" are pentru mine cel mult rol decorativ. Insa ce-a facut domnul Walter de Maria (ce-i drept in 1977) - pe o campie din New Mexico -, m-a lasat masca. Raspunsul il aveti aici. Atentie, "there's no room for arty histrionics."!

The Streets, pe twitter

2009-08-12T01:15:00.000-07:00

Câteodată ne povesteşte cum stă pe canapea, cu berea în mană şi cu ochii la vreun meci de fotbal. Altă dată relatează pe larg certurile cu prietena, tulburările digestive cauzate de cocaină sau ce făcea în momentul când a descoperit rostul vieţii. Tuns scurt, îmbrăcat ca un om de pe stradă şi cu voce egală, Michael Geoffery Skinner, (The Streets) este cel mai tare rock star care cântă rap. Motivul postarii se numeste Twitter Album si e de anu asta.

Knicks work out PG Williams

2009-08-10T04:51:00.000-07:00

Sau cel putin asa spune ESPN-ul. Asta inseamna ca Jason Williams, supranumit White Chocolate si binecunoscut fanilor baschetului din toata lumea pentru cele mai spectaculoase pase decisive din istoria sportului cu mingea la cos, are mari sanse sa-si incheie cariera la NY Knicks. Ce tare! Nu stiu cat va intereseaza, insa dau link catre stirea completa. Daca nu deschideti link-ul, va mai spun eu ca Williams a debutat la Sacramento in 1998, unde a si devenit unul din cei mai titrati jucatori ai echipei californiene, apoi s-a transferat la Memphis unde a jucat mai multi ani (cred ca vreo 5) si a fost coleg cu Pau Gasol, marea vedeta a lui lakers de acum. Dupa Memphis, Jason a fost cooptat de Miami heat, cu care a castigat si titlu in 2006.

Echo & the Bunnymen

2009-08-10T01:26:00.000-07:00

S-au format in Liverpool cu un an inainte de a ma naste eu; adica acum peste 100 de milioane de ani. Au activat intre 1978 si 1992, dupa care au luat o pauza de patru ani. Acum canta iar. Au o duzina de albume si, din cate inteleg, chiar anu asta vor mai produce inca unul, The Fountain. Canta demential, nu glumesc. Un prieten i-a vazut la Glastonbury, alaturi de o groaza de old timeri care stiau toate versurile. Asa cum am scris si in titlu, sint Echo& the Bunnymen, iar eu sint fanul lor absolut. Till the End of Time.

Denzel W

2009-07-29T05:23:00.001-07:00

E unul dintre cei mai sexy/cool afroamericani de pe pamant, daca nu chiar cel mai sexy. Cand nu filmeaza, asista la mecuri baschet din NBA, in sala, acolo unde mi-ar placea si mie sa fiu, pe acelasi rand cu el si Spike Lee. De curand a jucat intr-un nou film in regia lui Tony Scott, "The Taking of Pelham 1 2 3" in care mai apare si Travolta in rol de baiat rau. Pana vad filmul si-l pun aici, dau trimitere catre un mic portret dedicat lui Denzel Washington de oamenii de la lesinrocks.

D.A.N.C.E, cu Justice

2009-07-28T02:54:00.000-07:00

Nu ma pricep absolut deloc la muzica electro, dj si toti oamenii astia care prelucreaza muzica celor care imi plac mie, dar baietii ma obsedeaza de cateva luni bune. Sint din Franta, arata destul de dark si se pricep de minune la butoane. Ii gasiti aici. Si aici.

The Cure, dupa o vacanta cu bune si rele

2009-07-21T00:52:00.000-07:00

Neata! Pana sa mai pun filme frumoase pe tapet, azi am de gand sa ascult una din cele mai mari trupe din toate timpurile: The Cure. Ca s-o fac lata de tot, ca-n `73(sic), aleg albumul disintegration, cel mai bine cotat din top 20 indie albums all time, conform cititorilor publicatiei NME.

Ce nu mi-a placut şi ce mi-a placut la Bestfest

2009-07-06T04:46:00.000-07:00

Bestfest 2009 a fost pentru mine ca un duş scoţian. Momentele bune au alternat cu cele proaste, însă deja mi-e dor de atmosfera celor trei zile de festival.
Ca să încep cu nemultumirile, care sunt întotdeauna mai de bon ton, o să înşir repede absenţa celor de la Klaxons, sonorizarea stridentă, ploaia din ziua 0 si inca cateva. Foarte tare m-a enervat faptul că între o trupa sau alta nu aveai nici un moment de respiro. După Motorhead intra in urmatoarea secunda Moby si nu prea merge. Iar dupa Fratz Ferdinand ii baga imediat pe Orbital. Nici asta nu merge. Pai, dacă aveam si noi 10 minute de stat de vorba, de luat inca o bere sau de o vizita la buda, ce-ar fi fost? Promptitudinea e buna, insa nu s-ar fi suparat nimeni daca asteptam in liniste, cateva minute in plus, urmatoarea trupă. Mai mult, mi s-a parut ca toti au plecat rapid de pe scena, fara nici macar un bis sau cateva cuvinte de incheiere. Si asta sigur au facut-o din cauza programului de cazarmă.

La plusuri as trece mai multe pentru ca asta am simtim. Mi-am revazut cîţiva prieteni mai vechi, pe care altfel nu-i prinzi cu anii şi am cunoscut mai mulţi oameni foarte misto. Tot la plusuri intra scena bestiala de la The Killers, zâmbetul magnetic al şarlatanului Tim Burgess, compania lui Vlad I, ce mai mare fan Joe Strummer, prestaţia celor de la Orbital si Franz Ferdinand, solo-ul bateristului de la Motorhead, mersul la terasa de dupa si cursele nebune cu bicicleta de la romexpo la smardan. Nici berea ciuc n-a fost asa rea, daca ma gandesc ca am baut continuu si nici acordurile dulci de la chitara lui Santana n-au fost exagerat de dulci. Pentru mine concertul festivalului a fost The Charlatans, pozitionati la mica diferenta in fata celor de la de F. F. si Orbital.
Am si doua mesaje pentru "Mihai", cel care nu exista: paranoia n-are ce cauta aici, iar palaria era foarte misto ;)

The Killers, cel mai ud concert

2009-07-02T00:46:00.000-07:00

Nu stiu altii cum au fost, dar eu m-am udat pana la piele dupa potopul de aseara. Am ajuns la o ora rezonabila, in timpul concertului lui Patrice care, apropo, nu suna deloc rau. Din pacate ploaia l-a cam intrerupt si fanii s-au risipit repede sub umbrele. Apoi a tot plouat si a batut vantul. Singurul lucru bun din asta erau hainele ude...
Surpriza foarte frumoasa trupa white lies, de la care asteptam putin si au dat mult. Foarte statici pe scena, dar cu o voce buna - un ian curtis mai suav - si cu muzica dansanta. Se mai oprise si ploaia. eu deja adunasem vreo 4 beri si totul era ok. Cativa fani se zbenguiau de mama focului in fata mea, c-ai fi spus ca pe scena rupe ritmurile Michael Jackson.
Apoi au venit si mult asteptatii The Killers, cu un mare ecran de leduri in spate si plante pe scena. Cred ca de departe cea mai spectaculoasa din cate am vazut eu la Bestfest. Totusi, muzica lor nu m-a dat pe spate.In afara de celebrele lor slagare, killers sunt foarte necerismatici pe scena si au cam multe piese de umplutura. Sau poate a fost de vina indispozitia creata de vreme. Mie deja imi era frig si ma ametisem de la atatea beri.
Vedem ce se mai intampla azi la moby si , mai ales, la motorhead. Ma astept la multa rockereala cu tricouri negre si plete. Dar si la niste prestatii mai bune.

Modificari de iulie si concert the killers

2009-07-01T01:04:00.000-07:00

Pentru ca m-am plictisit de blogul meu arid in care mai pun cate o cronica la 15 saptamani si pentru ca oricum aproape nimeni nu le citeste, de azi o sa posetz mai des chestii despre care gandesc eu ca-mi fac placere. Am chef de scris, nu alta. Profilul o sa ramana pe cinema, dar mai bagam si ceva muzici, sporturi, povesti despre texte jurnalistice scrise de oameni talentati si de bun simt si, in mare, pareri personale despre lume si viata. Nu stiu daca o sa construiesc mega arhive, ci mai degraba cred c-o sa trantesc chestii pe care le gasesc, dar in fond e blogul meu si nu trebuie sa dau prea multe explicatii.
Si o sa incep cu o super confesiune foarte importanta pentru tara: azi ma duc la "the killers" in prima zi de bestfest. Abia astept sa-i vad, la fel de mult cum astept si celelalte nume mari. Stiu mai multi oameni care i-au vazut si parerile despre cum canta killers in concert sunt foarte impartite. Sper sa cante multe piese de pe albumele mai vechi, ca asta de acum nu prea imi place.
Am aflat c-o sa fie doar bere ciuc la pahar si chestia asta ma cam enerveaza. Revin cu impresii :d

Jurnalul unei Scolarite si niste chestii

2009-06-30T04:35:00.000-07:00

S-a terminat cu Festasia pe anu asta. Dragut moment, mai intim, asa. Multe drumuri pana acolo cu bicicleta pentru ca am vrut sa vad cat mai multe filme. Si am vazut vreo 9, basca niste scurt-metraje. Nu postez cronica de la "jurnalu unei scolarite" ca a fost publicata in alta parte si trebuie sa cer voie oamenilor de acolo s-o pun si aici. Da nu vreau sa fac asta, asa ca dau trimitere aici. A fost in mod cert filmul festivalului. Au venit ceva nume foarte sonore pentru critica de film romaneasca: ALS, Irina Nistor, Viorica Bucur, Tudor Caramfil si alti oameni. S-a ras in draci, desi regizorul n-a intentionat chiar asta. Citeam undeva ca insusi majestatea sa, printul rasaritului kim jong-il si-a bagat coada in scenariu. Da nu aveam cum sa verific informatia si am tacut malc. Cam astea.
Inca ceva
Aseara, cineva mi-a spus de un blog tampitel cu filme si pareri personale. Tipul care-l tine nu vrea sa se stie cine este, asa ca nu stiu nici eu. Aici e blogul lui. e un zombi, oricum.

Thriller, regia John Landis

2009-06-26T02:21:00.000-07:00

Va mai amintiti Thriller-ul cu Michael Jackson?ala scurt,care dureaza vreo 13 minute si e regizat de John Landis, tipul cu fata de istoric? Am acasa o caseta VHS originala cu filmul si cu tot making-of-ul. Am vazut-o de vreo suta de ori, apoi a aparut pe lume frati-miu, si iar am vazut-o de o sute de ori. O vedem cand veneau prietenii pe la noi, cand erau aniversari sau cand nu aveam la ce sa ne uitam.

Filmele asiatice leagă Bucureştiul de New York

2009-06-22T01:28:00.000-07:00

Coincidenţǎ sau nu, Festasia de la cinema Scala se desfăşoară în aceeaşi perioadă cu New York Asian Film Festival. Americanii au adus 50 de filme din Japonia, Korea de Sud şi Hong Kong, iar organizatorii de la Bucureşti 40. Numai ca aria de acoperire de la noi e ceva mai mare, pentru că avem si filme din Tailanda, Singapore, Malaezia şi, atenţie, Corea de Nord. Am apucat să merg în primele trei zile şi am văzut 6 filme, din care unul a dat cu mine de pereţi. Este vorba de “The Chaser”, în regia sadicului şi talentatului Hong-jin Na. Poate vă spun de el mai târziu. Organizarea este foarte bună, deşi directorul festivalului, Vlad Ilicevici şi directorul artistic, Laurenţiu Brătan, aproape că fac totul cu propriile mâini şi cu bani de acasă. Conform celor spuse de Vlad, festivalul nu va mai fi organizat şi la anul dacă nu vor apărea şi ceva sponsori.

N-am de gând să fac cercetări, însă presupun că filmele asiatice nu sunt luate prea în serios la noi. Spun asta pentru că numărul spectatorilor n-a fost chiar impresionant şi mă miră. Totul are loc la un singur cinematograf, din centrul Bucureştiului, iar filmul rămâne totuşi o distracţie ieftină şi, deci, bună pentru periada de criză. În fine, nu vă mai plictisesc cu judecăţile mele de valoare. Cert este că filmele au fost grupate în patru secţiuni show-case: Panorama (lung metraje recente), Trilogia (programând cele trei filme din seria Ochiul), Anim’Asia (filme asiatice de animaţie) şi Short’Asia (peste 20 de scurt metraje recente). Başca şi un portret dedicat regizorului Johnnie To. Multe dintre ele sunt premiate pe la alte festivaluri, cum ar fi Cannes. Vedem ce se mai întâmplă până duminică, în ultima zi de festival. Încercaţi să nu rataţi proiecţia specială de sâmbătă, A Schoolgirl’s Diary, parcă singurul film nord-korean din ultimii 20 de ani.

Fest’Asia 2009 este organizat sub sloganul A Totally Different Experience for the Eye, dar vă asigur că este şi a totally different experiance for the ears, dacă ne gândim în câte limbi sunt vorbite filmele.

Fest’Asia vine cu o nouă perspectivă cinematografică începând cu 19 iunie, timp de 10 zile, la cinema Scala din Bucureşti

2009-06-16T05:42:00.000-07:00

Incepe ce de a patra ediţie a singurului festival de film asiatic din Europa Centrală şi de Est, Fest’Asia 2009, care se va desfăşura între 19 şi 28 iunie 2009, la Cinema Scala Bucureşti. Astfel, pe parcursul a 10 zile, pasionaţii – novici sau avizaţi - de filme sau de cultură asiatică vor putea viziona în premieră absolută pentru România peste 40 de filme provenind din ţări asiatice cu tradiţie în cinematografie, majoritatea având un palmares impresionant de premii la festivaluri prestigioase internaţionale.
Organizat de Asociaţia Culturală Estenest, Fest’Asia 2009 revine în această ediţie sub sloganul A Totally Different Experience for the Eye, cu patru secţiuni show-case: Panorama (lung metraje recente), Trilogia (cinematografie cult), Anim’Asia (filme asiatice de animaţie) şi Short’Asia (peste 20 de scurt metraje recente).
Sponsorul oficial este LG Electronics România.

Pentru mai multe detalii despre Fest’Asia 2009 şi programul festivalului, accesaţi festasia.

Man on Wire, regia James Marsh

2009-06-15T02:58:00.000-07:00

Da, “Man on Wire” este despre un om care merge pe sârmă. Efectul acestui act artistic dus la extrem este pur şi simplu tranchilizant, breathtaking, you name it. Regizorul James Marsh a pus povestea lui Philippe Petit cap la cap, piesă cu piesă, şi a reuşit un documentar plin de suspans, un heist narativ savuros, totul la mare înălţime.

Inclusiv omul de pe sârmă, Petit, care îşi face încălzirea între cele două turle ale catedralei Notre-Dame, pentru ca apoi să-şi îndrepte atenţia către podul “Harbor Bridge” din Sydney. De jos, oamenii asistă şocaţi la o siluetă care merge prin aer. Sus, unde vântul bate mai tare, Petit se deplasează concentrat, în paşi de dans, înainte şi înapoi. Când oboseşte se întinde pe sârmă, cu faţa spre cer şi cu picioarele de la genunchi în jos în balans. Nu are prinderi de siguranţă sau plase salvatoare. Doar o bară pentru echilibru. La capete îl aşteaptă poliţiştii înmăruriţi şi debusolaţi. Cum de are curaj, cum a ajuns aici cu tot echipamentul? Unde naiba îl vor încadra în codul penal etc.?

Alături de suita sa eclectică de franco-americani ţăcăniţi, Petit pune la cale cea mai curajoasă “infracţiune artistică” a secolului. Adică parcurgerea distanţei dintre cele două turnuri de la World Trade Center, NY, pe sârmă. Începe să viseze isprava încă din faza de proiect a turnurilor, după ce vede macheta într-o revistă.

Petit este un tip care dansează pe sârmă în timp ce jonglează cu popice şi zâmbeşte asistenţei. Prin Paris se deplasează cu unicicleta, iar la job exersează magia, pantomima şi, normal, mersul pe sârmă. Cu cât mai sus punctele de sprijin, cu atât mai bine. Prietenii lui devotaţi îl urmează aproape orbeşte. Petit nu e un simplu circar nebun, ci un artist sclipitor, seducător şi convingător.

Nu vreau să povestesc mai multe, ca să nu stric surprizele, însă vă mai spun că filmul este alcătuit dintr-un colaj de imagini de arhivă, de fotografii năucitoare, de interviuri spumoase şi momente încordate. Apoteoticul final se întâmplă în dimineaţa zilei de 7 aug. 1974. Confrom presei americane, evenimentul este bine poziţionat în arhivele culturii urbane new-yorkeze şi, cred eu, a căpătat o semnificaţie specială după tragedia 9/11.

Antichrist, regia Lars Von Trier (“the greatest director in the world”)

2009-06-13T10:41:00.000-07:00

Într-un slow motion alb-negru, pe muzicǎ de Handel, El (Willem Dafoe) şi Ea (Charlotte Gainsborgh) fac dragoste cu frǎmantǎri pasionale, într-o acurateţe vizualǎ de neinchipuit. O scurtǎ secvenţǎ hardcore anunţǎ şocul ce va sǎ vie. Şi vine! Bǎieţelul celor doi, un copil blond, angelic, este absorbit de planarea lentǎ a fulgilor de zǎpadǎ. Copilul le urmeazǎ traiectoria, într-o cǎdere fatalǎ, simbolicǎ, echivalentǎ cu cea în pǎcat a pǎrinţilor lui. Aşa începe prologul din “Antichrist”, anunţat în stil “Dogma”, scris de manǎ cu creion de colorat, pe o bucatǎ de carton.

Mama plonjeazǎ într-o depresie paroxisticǎ şi rǎmane pe patul de spital o lunǎ. El (terapeut de meserie) îşi asumǎ rolul de a o vindeca, cu metode psihanalitice profunde şi aspre, lipsite de compromisuri. Cheia vindecǎrii, decide El, stǎ în stingera celei mai acute frici, nu în medicaţie. Urmeazǎ momente de hipnozǎ şi psihanalizǎ. Vocea lui Dafoe este aproape atotputernicǎ, protectoare şi poruncitoare în acelaşi timp.

El şi Ea pleacǎ la cabana din pǎdurea Edenului, un spaţiu natural aproape nepǎmantean de frumos, fermecǎtor şi tenebrous totodatǎ. (Din cate am aflat, filmul s-a filmat în Germania, iar locul cred ca va deveni unul de pelarinaj pentru fanii neconditionaţi ai lui Von Trier.)

Numai cǎ “Edenul” le este ostil iar cei doi pierd controlul asupra propriilor minţi. Sunt prinşi în capcanǎ şi sunt singuri. Atmosfera cade într-un delir absurd şi violent, iar relaţia dintre ei mistuie repede mai multe etape de agresivitate/împacare, pentru ca apoi ciclul sǎ revinǎ cu şi mai multǎ violenţǎ, de cele mai multe ori explicitǎ.

Filmul are cateva momente în care oroarea este transgresivǎ. Von Trier rǎneşte spectatorul cu automutilǎri şocante şi, mai spre final, cu o torturǎ medievalǎ trasǎ de pǎr. Este singura explicaţie pe care o am pentru criticile maliţioase, spuse cu emfaza de caţiva jurnalişti de pe la cotidienele noastre naţionale. Şi nici nu mǎ mirǎ. “Antichrist” este genul care revoltǎ şi solicitǎ chiar şi minţile dezinhibate, iar pe multe dintre ele le depǎşeşte.

Segmentat în patru mari capitole: "Pain","Grief", "Despair" şi "The Three Beggars", plus prolog şi epilog, filmul este full de semnificaţii religioase, numai cǎ toate sunt pe dos. Grǎdina edenului este "Satan's church", El este Dumnezeul Ei, iar realitatea de coşmar este dominatǎ de elemente supranaturale, nǎscocite de mintea unor oameni torturaţi şi debusolati.

“Cei trei cerşetori”, preluaţi din poemul lui William Butler Yeats sunt un simbol cheie al filmului, o constelaţie doar în mintea lor, care se arata numai atunci cand cineva moare. În film, "The Three Beggars" apar sub forma unor animale din pǎdure (un corb, o cǎprioarǎ care naşte şi o vulpe sfǎşiatǎ ce anunţǎ cu voce cavrenoasǎ, umanǎ "chaos reigns".

„Anticrist” are momente de spaimǎ cumplite, dar şi cateva groteşti – absurde, venite ca momente de respiro. Von Trier abandoneazǎ logica, facand nesigure concluziile şi verdictele exhaustive. De notat şi capacitatea actorilor Dafoe şi Gainsborgh, care îşi interpreteazǎ rolurile înspǎimantǎtor de bine.

Hunger (2008), regia Steve McQueen

2009-06-02T13:34:00.001-07:00

Din 1969 şi până în prezent, violenţele dintre Armata Republicană Irlandeză şi autorităţile Marii Britanii au dus la decesul a 2 187 de oameni. Asta alege să ne spun regizorul britanic Steve McQueen, chiar la începutul filmului său de debut, “Hunger”.

Ne aflăm în Irlanda de Nord, 1981. La 14 km de Belfast, în închisoarea Maze, deţinuţii republicani irlandezi au pornit protestele mizeriei şi ale păturii. Toţi sunt condamnaţi pentru acte de terorism şi toţi refuză uniforma închisorii şi condiţiile minime de igenă. Umblă goi, pletoşi şi nespălaţi, în speranţa obţinerii satutului politic. Ca să fie şi mai dezgustători, îşi tepetează pereţii celulelor cu fecale şi urină, ca răspuns la violenţele gardienilor.

Filmul începe cu dimineaţa rutinată a gardianului Ray Lohan (Stuart Graham), care îşi calmează ranile sângerânde ale pumnilor în apa rece a chiuvetei. Afara, înaine să se urce în maşina, verifică dacă nu i-a fost instalata vreo bombă. Ray are foarte mulţi dusmani pentru ca este cel mai de temut torţionar din închisoare.

În al doile plan facem cunoştinţă cu prizonierii Brian Milligan şi Liam McMahon. Sunt total lipsiţi de intimidate, iar celula lor este o hazna. Iritaţi de intervenţiile radiofonice reci ale doamnei de fier, Margaret Thatcher, care refuze constant acordarea statutului politic, cei doi vor participa la protestul păturilor şi vor suporta consecinţele.

Filmul devine şi mai interesant când intră în scenă un alt deţinut, Bobby Sands (Michael Fassbender) şi preotul închisorii, Father Dominic (Liam Cunningham). Stând la o masă, cu ţigările aprinse, cei doi dezbat dacă merită sau nu să înceapă Sands greva foamei, tot în semn de protest. Father Dominic ştie că nimic n-o va îndupleca pe Thatcher şi că Sands, cel mai probabil, va muri de foame. Scena durează aproape 20 de minute, iar argumentele ambilor sunt dureros de persuasive. Dominic valorizează viaţa, iar Sands demnitatea.

La final un medic îi explică mamei lui Sands efectele înfometării asupra corpului omenesc. În replică, Steve McQueen alternează explicaţiile medicului cu imaginea fiul ei, tot mai slab, mai bărbos (cristic) şi mai aproape de moarte. Hotărârea lui Sannds este peste instincte, deoarece el primeşte regulat, la capul patului, trei mese pe zi.

După 66 de zile de greva foamei, Bobby Sands moare pe patul închisorii. Îl vor urma alţi nouă camarazi. Este remarcabilă interpretarea lui Michael Fassbender, care a slăbit de la 77 kg, cât avea în mod normal, la 56 de kg!

“Hunger” tratează evaziv situaţia istorică din Irlanda de Nord şi se concentrează mai mult pe tensiunea şi degradarea fizică a prizonierilor. Tot ce aflăm este că irlandezii vor cu disperare statut politic. Filmul are o atmosferă încărcată, aproape fără muzică şi dialoguri, iar alternanţele de linişte şi violenţă vă vor da palpitaţii. Atenţie, nu este un film pentru sufletele sensibile!

Ace in the Hole (1951), regia Billy Wilder

2009-05-29T04:21:00.000-07:00

Mi-am dorit de mult să pun pe blog un film ieşit din „mâna” fabulosului Billy Wilder, regizorul al cărui “Some Like It Hot” – tradus la noi “Unora le place Jazz-ul” – m-a înţepenit vreo săptămână în cinematograf acum foarte mulţi ani, pe când nici măcar nu ştiam să citesc.

“Ace in The Hole” - care s-a mai numit şi “The Big Carnaval”- este o poveste teribilă despre forţa pe care o exercită mass-media asupra publicului, dar şi o critică dură asupra vanităţii şi lăcomiei, două trăsături care împreună ne pot ruina ca fiinţe morale.

'Chuck' Tatum (Kirk Douglas) este un jurnalist rapace şi aventuros, pus pe liber de o serie de ziare importante din US. N-a facut şcoala de jurnalism, însă a învăţat ce înseamnă forţa ziarelor în perioada când le vindea la colţul străzii. Ştie bine că Good news is no news şi Bad news is Good news.

Atunci când eşuează cu maşina în deprimantul orăşel Albuquerque, New Mexico, Tatum se instalează cu aroganţă în postul de redactor al unui ziar local, crezând că va putea scrie în linişte o poveste beton, ce-l va reabilita ca mare journalist (platit, cum spunea chiar el, cu 1000$ pe zi).

“Senzaţionalul” apare atunci când nefericitul Leo (Richard Benedict) rămâne blocat în adâncul unei peşteri sacre indiene, numită “Muntele celor sapte vulturi”. Tatum îl fotografiează şi scrie o ştire despre el, dând fulgerător alarma în tot ţinutul. Însă ştie că salvarea lui Leo nu i-ar oferi cine ştie ce subiect pentru marea poveste. Prin urmare, convinge nătângele autorităţi provinciale şi pe soţie a lui Leo de beneficiile financiare şi electorale ale unei astfel de drame.

Astfel, reuşeşte să devieze simpla operaţiunea de salvare într-o muncă sisifică de strâpungere a muntelui pe deasupra, care va dura câteva zile. În tot acest timp, mulţimea, avidă de senzaţii tari, vine buluc la poalele multelui şi specula înfloreşte. Se adună lume ca la Woodstock. Vin cu maşinile, cu trenul, instalează corturi şi chiar un veritabil parc de distracţii. Apar şi foştii colegi ai lui Tatum de la ziarele din New York.

Între timp Tatum îşi arogă exclusivitate asupra ştirii şi şantajează mai mulţi editori importanţi, cărora le cere nu doar sume mari de bani, ci şi postul de journalist înapoi. Îl vizitează cu cinism pe Leo, care, în naivitatea lui, îl crede unicul său prieten. Antiteza dintre candoarea lui Leo şi viclenia versatilului Tatum sunt mai asurzitore decât instalaţia de foraj ce bubuie în van roca solidă a Muntelui celor şapte vulturi.
Dar pe măsura ce ne apropiem de inevitabilul final apar şi remuşcările din sufletul lui Tatum. Ştie foarte bine c-a ascuns adevărul şi, într-un fel sau altul,ca l-a ucis pe Leo pentru o ştire bombă.

Dramaticul Ace in the Hole – un film Noir, deşi nu are toate elementele necesare - este foarte bine dozat cu suspans şi replici memorabile. Desigur, interpretarea lui Kirk Douglas, aflat atunci în apogeul carierei, este una din cea mai tulburătoare din acea perioadă.

Tyson, regia James Toback

2009-05-18T06:29:00.000-07:00

“Kid Dynamite”, “Iron Mike” sau “The Baddest Man on the Planet” au fost pe rând nickname-urile pe care Michael Gerard Tyson – rebotezat în închisoare Malik Abdul Aziz – le-a primit de-a lungul carierei pentru cine a fost în ring şi în afara lui.

A copilărit în sânul unei familii destrămate din Brooklyn, NY, unde conflictele stradale se încheiau adesea mortal, eliminând din calcul posibilitatea razbunării. A fost un băieţel gras, columbofil şi cu probleme la plămâni, iar de multe ori era obiect de batjocură în spatele blocului. Odată, o gaşcă de derbedei l-a snopit în bătaie fără nici un motiv şi a fost incapabil de reacţie. Deşi nu ştia să lupte, l-a făcut K.O. pe acel bully care i-a ucis cu sânge rece unul din porumbei chiar sub ochii săi.

A luat primele lecţii de box în şcoala de corecţie, când a fost închis pentru o găinărie, la numai 12 ani. Opt ani mai târziu, Mike câştiga centura mondială a versiunii WBC la categoria grea şi în scurt timp avea să-şi adauge în palmares centurile WBA şi IBF, devenind cel mai tânăr boxer din istorie cu toate cele trei trofee în vitrină.

“Tyson”, filmul lui James Toback - prezentat anul trecut la Cannes - este pur şi simplu un prilej de spovedanie pentru Mike, construit printr-o serie de interviuri fluviu, în care imaginile şi vocile se suprapun splendid şi sunt întrerupte numai de secvenţe detaliate şi mega spectaculoase din ring şi din alte momente cheie.

În luxosul său penthouse de pe malul oceanului, Mike stă confortabil pe o canapea decorată cu motive africane. Poartă o cămaşă elegantă şi e ras în cap, iar în jurul ochiului stâng are cel mai cool maori tattoo din câte există în cultura pop. Vocea stinsă şi delicată, aproape copilăroasă, contrastează strident cu trăsăturile tumefiate ce fac din el un individ ciudat, permanent capabil de reacţii necontrolate. Vorbeşte mult, iar de câteva ori camera lui Toback îl mută pe malul ocenului, într-o decor exploziv şi incandescent, cu valuri şi culori ireale. Acolo, “The Baddest Man on the Planet” devine brusc “The Loneliest Man on the Planet”.

Spre deosebire de documentarele clasice, în care informaţiile sunt verificate din mai multe surse, “Tyson”, filmul, este realizat exclusiv din punctul de vedere al lui Tyson, omul. Dar opinia lui despre el însuşi nu diferă prea mult de ceea ce se ştie deja. Adică un suflet de copil speriat şi labil psihic, într-un trup din gama nature freak, care ar pune la punct un batalion întreg de bodyguards doar cu câteva croşee.

Lumea lui Tyson a fost o permanentă junglă, în care regele nu era el, ci hiene precum Don King sau alţi promotori gata să-l stoarcă de bani. Unicul reper afectiv al vieţii sale a fost Cus D'Amato, cel care l-a tratat ca pe propriul copil, l-a învăţat box şi la a cărui moarte a suferit enorm. Recunoaşte că s-a pierdut de multe ori în prezenţa femeilor frumoase, dar nu recunoaşte că a violat-o pe Desiree Washington. Dar filmul lui Toback, prietenul lui Tyson de peste 20 de ani, nu-şi propune adevărul, ci doar un proces de conştiinţă eliberator şi vindecător.

Citiţi şi cronica lui Ebert de aici.

Hoop Dreams (1994), regia Steve James

2009-04-29T01:49:00.000-07:00

Un clişeu care atinge frecvent buzele prezentatorilor TV spune că “viaţa bate filmul”, mai ales înainte de a ne livra niscaiva imagini şocante. Dar ce te faci când dai peste, probabil, cel mai amplu film documentar despre viaţă din câte s-au făcu până acum? Cine pe cine mai bate?

Într-o lume în care toţi au posibilitatea să facă ceva, concurenţa creşte proporţional cu populaţia. Cel care te scoate din mulţime şi te ajută să-ţi urmăreşti visul, chiar dacă vii din fundul harlemului, e talentul. Dacă îl ai, atunci trebuie să-l cultivi. No matter what. De fapt, nici nu se numeşte talent, ci THE GETAWAY TICKET. Du-l la limită şi poate ai o şansă să reuşeşti! N-ai multe, dar merită să-ncerci. Asta aud tot timpul William Gates şi Arthur Agee, doi adolescenţi afro-americani din Chicago, buni jucători de baschet.
Visul lor începe când un vânător de talente îi vede pe playground şi îi pune faţă în faţă cu şansa de a urma un liceu privat, cu bursă asigurată. Cum ambii provin din familii fără posibilităţi, o astfel de ocazie devine obsesie. Altfel îi aşteaptă o viaţă banală, în deplin anonimat sau una dezorganizată, cu trafic de droguri, alcool şi puşcărie.

Filmul “Hoop Dreams” este povestea fascinantă a familiilor Gates&Agee care vibrează aproape total în jurul băieţilor William şi Arthur. Cei doi vor urma licee diferite, însă traiectoria fiecăruia va semăna cu a celuilalt. Regizorul Steve James i-a urmărit şase ani, timp în care a adunat peste 250 de ore de material filmat, comprimate, după montaj, la 170 de minute de interviuri, secvenţe de baschet, în vestiar, acasă sau în sala de clasă. Pentru că nu e neapărat o poveste despre baschet, ci una despre viaţă şi provocări, James s-a aplecat mult asupra vieţii de familiei şi a schimbărilor care intervin atunci când Providenţa îi binecuvântează cu copii telentaţi. Gândul că ar putea ajunge la colegiu şi chiar la draftul NBA îi consumă. Pe ei şi pe toţi ceilalţi din casă.

În frunte cu faimosul antrenor Gene Pingatore, de la liceul St. Joseph High School (un adevărat templu al baschetului juvenil), William speră că într-o bună zi va călca pe urmele legendarului Isiah Thomas, cu care este adesea comparat. Arthur este cel mai rapid, însă notele proaste îl retrogradează la un liceu de stat. Cu toate că trece prin momente grele, el revine la o formă bună şi devine vedeta liceului. William este mai conştiincios, dar se accidentează la genunchi şi suportă mai multe operaţii.

Filmul este o echilibristică între baschet, şcoală şi presiunea care-i apasă pe cei doi din toate părţile: familie, antrenori, fani şi propriile dorinţe. Visul lui William devine şi visul fratelui său, el însuşi o fostă mare speranţă în baschet, ajuns acum paznic. Arthur trebuie să devină exact opusul tatălui său, Arthur `Bo` Agee, un tip religios şi apropiat familiei, dar care se reîntoarce constant la traficul de droguri şi la alcoolism.

Deşi anumite secvenţe puteau fi eliminate, Hoop Dreams este diferit de celelalte filme care au în centru competiţia sportivă. Secvenţele de joc în care evoluează William şi Arthur sunt cât se poate de palpitante, pentru că niciodată nu ştii cine va câştiga şi cine va face încă un pas spre ce şi-a propus. Naturaleţea actorilor, tensiunea meciurilor şi toate celelalte sentimente care vin odată cu ele, dar şi transformarea a două familii pe durata celor şase ani de filmări vor sorbi atenţia tuturor. Chiar dacă baschetul vă lasă profund indiferenţi.

O cronica foarte buna la acest film gasiti aici

JCVD, regia Mabrouk El Mechri

2009-04-21T11:16:00.001-07:00

Ei bine, am trăit s-o vedem şi pe asta! La 47 de ani, Jean-Claude Van Damme, superstarul filmelor de actiune de serie B, legendarul ass-kicker din Hard Target, Timecop, The Quest sau clasicul Street Fighter, în fine, cel supranumit The Muscles from Brusselss, is back!

Acum un deceniu şi ceva, aproape două, filmele cu Jean-Claude erau adevărate lecţii de karate şi viaţă pentru toţi puştii cu aparate VHS în sufragerie. Jean-Claude era văzut ca un tip modest, monosilabic şi teribil de fit, mereu nevoit să lupte cu băieţii răi şi fioroşi pentru vreo cauză nobilă. Toată lumea ştia că face şpagatu ca nimeni altul, că este un belgian simpatic şi scund, care a dat lovitura la Hollywood şi, cel mai important, că loveşte cu piciorul aşa cum Steven Segal rupe oasele. Indiferent cât ar fi fost de ranit, bătut sau umilit, Jean-Claude câştiga întotdeauna.

Numai că anii au trecut şi Jean-Claude a căzut în dizgraţia tuturor. Numele lui abia dacă mai stârneşte zâmbete cu subânţeles, grimase pline de dispreţ sau nicio reacţie. Deşi filmele au fost puse şi pe DVD, Soldatul Universal&Co. nu mai trezesc nici măcar interesul televiziunilor comerciale de la noi. Pentru că s-a drogat şi a petrecut cu piţipoance prin cluburi şi hoteluri scumpe, Jean-Claude nu mai poate fi un model nici pentru cei mici şi naivi, dezinteresaţi de filme “grele” sau cool. Tot din cauza asta nu poate să-şi crească fiica.

Dar pseudo-documentarul lui Mabrouk El Mechri, JCVD, în care Van Damme interprează perfect (cum altfel?) propriul rol, este cu totul altceva. Filmul debutează cu o scenă clişeu, în care un soldat (Van Damme) se luptă - printre explozii, glonţe, pumni şi picioare - să salveze o tânără pe care o ţine de mână. Numai că un panou din decor se prăbuşeşte în toiul luptei, iar secvenţa este întreruptă de regizorul arogant şi calificată drept...ratată. Deşi scena este bine realizată, poate şi puţin amuzantă, efectele speciale generate pe calculator sunt exagerate intenţionat, pentru a sublinia calitatea îndoielnică a filmelor în care muşchii din Bruxelles mai sunt distribuiţi.

În real life, Van Damme tocmai s-a întors în Belgia natală, după un proces lung şi costisitor desfăşurat la Los Angeles, în care s-a luptă pentru custodia ficei lui cu a enşpea nevastă, şi pe care l-a pierdut. Cum avocatul îl ameninţă că renunţă la process dacă nu-i trimite banii, Van Damme opreşte la un oficiu poştal pentru un banal transfer bancar. Numai că nimereşte taman în toiul unui jaf, pus la cale de nişte luzări dezaxaţi şi devine unul dintre ostatici. Poliţia îl crede din gaşca de hoţi, fanii se adună în faţa poştei cu pancarte de susţinere, iar pungaşii se gândesc că ar putea obţine o recompensă bună pe capul lui.

Filmul are o desfăşurare ciudată. Momentele dramatice sunt împletite bine cu cele amuzante şi biografice; hoţii ba îi cer autografe, ba îl ameninţă cu pistolul, iar localnicii îşi dau cu părerea asupra imaginii lui în lume. Roger Ebert l-a comparat, pe bună dreptate, cu Dog Day Afternoon. La un moment dat apar şi părinţii lui Van Damme, care-l imploră să elibereze ostaticii. Un moment foarte puternic, fără prea mare legătură cu restul filmului, este cel în care Jean-Claude îşi face un bilanţ al vieţii în faţa camerei, mărturisind cu cinism greşeli şi lucruri pe care le-a făcut de-a lungul timpului. Teribilă este şi secvenţa în care fiica sa îi spune judecătorului că nu vrea să rămână cu tatăl ei pentru că râd copiii de ea.
Fără îndoială că JCVD este cel mai valoros film din cariera lui Jean-Claude Van Damme, dar, vorba lui A.O. Scott de la NYT, mi-e teamă că asta nu înseamnă prea mult.

Killshot, regia John Madden

2009-04-10T04:43:00.000-07:00

Filmul lui John Madden “Killshot” - care a mai regizat şi “Shakespeare in Love”- este o adaptare a romanului cu acelaşi nume scris de prolificul autor de carţi pulp, Elmore Leonard, în anul 1989. N-am citit nici un rand scris de Leonard, însă tiput trebuie să fie bun din moment ce tot el a scris şi romanele care au stat la baza filmelor “3: 10 to Yuma”, “ Jackie Brown” şi“ Get Shorty”. Numai că cineaştii au dat-o rău în bară cu Killshot, aşa că mr. Elmore trebuie să fi fost destul de dezamăgit.

Pentru că este un film teribil de slab,“Killshot”, terminat ceva mai demult, a fost scos de pe raft abia acum, tocmai pentru că rolul principal este deţinut de Mickey Rourke, proaspătul câştigător al mai multor premii, ştiţi voi care. Aşa că producătorii s-au gândit c-ar fi ok dacă-l scot acum în cinematografe, din motive lesne de înţeles.

Bineînţeles că problema filmului nu este Rourke, care interpretează bine rolul unui hitman amerindian (Blackbird), ce ucide la comandă pentru mafia canadiană. Nici Richie, găinarul dinamită interpretat perfect de Joseph Gordon-Levitt, cu care Blackbird va face echipă. Ci mai degrabă nepotrivirea celor doi şi scenariul adaptat pe genunchi. Blackbird este un ucigaş cu sânge rece, calm şi calculat, în timp ce Richie este aproape insuportabil de urmărit. Vorbeşte mult şi răstit, iar când o face spune numai tâmpenii. Lasă urme peste tot şi dă permanent senzaţia că Blackbird doar îl tolerează, şi că n-o va face la nesfârşit. Echipa lor este pur şi simplu o caricatură, absolut neverosimilă, deşi lucrurile se vor foarte serioase.

Băieţii se duc să jefuiască un agent imobiliar de vreo 20 de mii, numai că acolo dau peste o angajată, Carmen (Diane Lane) şi soţul acesteia, Wayne, necarismaticul Thomas Jane. Aştia scapă nevătămaţi şi cursa de urmărire începe. În poveste apare şi FBI-ul, ca în toate filmele cu bandiţi, dar şi câteva înscenări destul de lamentabile. Se schimbă identităţi, oraşe, şi se înscenează accidente mortale. Ba mai mult, luam parte şi la melodrama sinusoidală a distinsei Carmen şi a fostului ei soţ, Wayne. Ei încearcă să-şi reia viaţa, numai că madame are permanent nevoie de timp de gândire, de momente de singurătate curative şi tot tacâmul.

Singurul moment care ar fi putut să dea puţină profunzime filmului este cel în care Diane îl întreabă disperată pe cinicul Rourke “ce ştie el despre viaţa reală?”. Mă aşteptam la un discurs filozofic din partea misticului Blackbird, în speranţa că poate voi înţelege ceva din filmul asta. Însă tot ce-i răspunde el este “What real life?”. Îmi pare bine că John Madden i-a dat de lucru lui Mikster chiar înaintea lui Darren Aronofsky, însă “Killshot” este doar o altă chiftea din cariera marelui pierzant de la Oscar 2009.

Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson, regia Alex Gibney

2009-04-01T03:26:00.001-07:00

Obsedat de dorinţa de a scrie cât mai bine, Hunter S. Thompson a copiat de vreo 3 ori romanul “Marele Gatsby” a lui Fitzgerald, pentru a-i imita cât mai bine stilul. Ăsta a fost primul lucru extrem care m-a frapat la jurnalistul despre care s-a spus ca a inventat stilul Gonzo. Şi chiar a reuşit. A scris pentru Rolling Stone (mai ales), Sports Illustrated şi alte publicaţii de renume, a ars-o cu staruri rock, găşti de motociclişti şi oameni politici.

A fost şi activist, şi hippie chel şi l-a urât cât a putut de tare pe Nixon. În schimb, i-a apreciat pe fraţii Kennedy, Martin Luther King şi Jimmy Carter. S-a dat rudă de sânge cu Muhammad Ali, dar a ratat meciul cu Foreman, din Zair, pentru ca s-a facut muci şi a preferat să facă o baie în piscină. A susţinut câţiva senatori despre care el credea că sunt importanţi şi s-a drogat până la delir şi inconştienţă. De multe ori a condus maşina în situaţia asta!

Thompson a descoperit o reţetă perfectă pentru a relaţiona cu editorii, starurile - pe care le avea la degetul mic - şi toţi ceilalţi din jurul lui. Desigur, a făcut asta pentru simplul fapt că şi-a permis-o. De fapt, fiind el însuşi un star, dar şi jurnalist, Thompson a avut acces oriunde a vrut, oricând a vrut.

În film, interlocutorii au spus ca avea şi farmec cu caru, şi n-ai cum sa nu crezi asta când ţi-o spun în faţă Johnny Depp, Jimmy Carter sau părintele jurnalismului narativ, Tom Wolfe. Că veni vorba de jurnalism, Thompson, din câte am înţeles, a îmbinat realul cu ficţiunea (mai degrabă delirurile lui halucinogene) şi nu prea şi-a respectat deadline-urile niciodată. Uneori trebuia să trimită redacţiei o mică relatare, iar el trimitea 60 de pagini cu tot felul de povesti din jurul relatarii, dar mai nimic despre relatare in sine. Si asta încă nu-i nimic.
Gata cu biografia lui Thompson, că despre asta e si filmul lui Gibney.

Two Lovers, regia James Gray

2009-03-12T06:23:00.001-07:00

Pentru filmul “Two Lovers”, regizorul James Gray l-a ales în rolul principal, încă odată - după “We Own the Night” - tot pe Joaquin Phoenix, unul din actorii mei preferaţi all time; aşa că e destul de limpede de ce m-am grăbit să-l văd. Phoenix îl interpretează pe labilul şi ambiţiosul Leonard, care chiar în debutul filmului încearcă să se sinucidă printr-o săritură lipsită de graţie în ocean, dar se răzgândeşte în ultimul moment. Gestul lui ne dezvăluie un om profun nefericit, la capătul puterilor psihice, însă cu un instinct de supravieţuire încă activ.

Leonard, care are în jur de 30 şi este evreu, locuieşte în Brighton Beach, New York împreună cu părinţii lui, Reuben (Moni Moshonov) şi Ruth (Isabella Rossellini), care sunt patronii unei curăţătorii de cartier şi cărora le merge ok. După designul maşinilor şi costumele personajelor, acţiunea este plasată cândva în anii ’80, într-o atmosferă middle class, cu multe staţii de metrou, apartamente confort 2 şi clădiri înghesuite.

Existenţa lui este destul de atent monitorizată de părinţi, al căror angajat el este, şi care n-au absolut nici o idee de ce se întâmplă în sufletul lui. În fond, Lenord abia s-a despărţit de o iubită a cărei poză înrămată încă o păstrează pe birou, iar tentativa lui de suicid e la câteva ore distanţă. Ocazional, Leonard o face pe fotograful amator, asta ca să ne dăm seama că are fire de artist.

Reuben şi Ruth încearcă să-şi cupleze fiul cu frumoasa Sandra Cohen (Vinessa Shaw), fiica unui evreu mai înstărit, care le-ar putea creşte considerabil afacerea. Însă căsătoria din interes pe care părinţii le-o pregătesc ambilor tineri, nu are ca miză doar ascensiunea financiară a familiilor, ci şi fericirea sinceră a celor doi.
Numai că lui Leonard îi stă gândul mai mult la noua lui vecină, Michelle (Gwyneth Paltrow), în prezenţa căruia se comportă stângaci, dar protector, şi uneori ajunge să-i dea chiar sfaturi în relaţia ei cu un anumit tip însurat şi cu copii, cu care ea are o legărută.

Sufletul lui Leonard este iar cuprins de frisoane de nefericire/fericire, care îl izbesc fiecare în mod repetat. O place pe voluptoasa şi seducătoarea Sandra, însă este îndrăgostit peste urechi de misterioasa Michelle.

Scenariul acestei drame romantice contemporane, care uneori vă va aduce şi zâmbetul pe buze, a fost scris chiar de regizor, cu ceva ajutor din partea lui Richard Menello, ambii inspirându-se din romanul Nopţi Albe al lui Dostoievski. Fetele sunt amândouă superbe, de Isabella Rossellini sunt sigur că vă era dor iar Mr. Joaquin Phoenix este actor, pe cât Dostoievski a fost scriitor. Enjoy!

Synecdoche, New York, regia Charlie Kaufman

2009-03-09T12:30:00.001-07:00

Este cel mai complicat film pe care l-am vazut în ultimii ani şi promit solemn cititorilor mei, care oricum sunt foarte putini, dar cinefili, că revin cu o cronică în momenul când îl voi întelege complet. Pe foarte scurt: multe personaje, desfăşurat pe o perioadă lungă de timp şi cu Mr. Philip Seymour Hoffman maestru de ceremonii, impecabil ca în Capote sau Doubt. Hoffman joacă rolul unui regizor de teatru şi, deşi are succes, este foarte nefericit. Şi de aici se pleacă cu o groază de reflecţii asupra condiţiei umane, cu sensul viaţii, fericire, singuratate şi toate astea. Roger Ebert ne recomandă să-l vedem de doua ori. Aşa voi face şi eu.

Choke, de Clark Gregg

2009-02-21T13:16:00.001-08:00

Tocmai am vazut Choke, în regia debutantului Clark Gregg. Filmul, după cum probabil v-aţi dat deja seama, este o ecranizare a celui mai bun roman scris de Chuck Palahniuk, care ne-a mai zdruncinat tinereţile cu mult mai cunoscutul Fight Club. Ei bine, Choke (filmul) ar putea fi un excelent studiu de caz cu titlul “Cum se tranformă o carte bună într-un film prost”, pentru că exact asta a ieshit. Cred că fanii lui Palahniuk aşteptau de mult ecranizarea, însă domnul Gregg, care a adapta şi scenariul, e la ani lumină de fabulosul David Fincher. Însă, dacă nu aveţi timp să citiţi cartea, vă puteţi face totuşi o idée văzând filmul.

Victor Mancini (jucat bine de Sam Rockwell) este un dependent de sex, care lucrează într-un muzeu animat cu fiinţe umane. Adică este plătit să joace un personaj de acum nu ştiu câte sute de ani, alături de alţi idioţi - printre care şi cel mai bun prieten al lui, Denny (Brad William Henke) -, pentru ca americanii de rând să aibă o imagine mai (supra)reală asupra trecutului. Filmul se vrea o comedie, vă previn.

În particular, Mancini este foarte ataşat de maica-sa, superba Anjelica Huston, internată într-un spital de boli nervoase. Ca să-i poată plăti spitalizarea maică-si, Mancini practică un sport extreme de extrem, în care scopul este să se sufoce cu bucăţi de măncare. Vedeţi voi în film cum anume face rost de bani în felul ăsta.
În fine, Mancini tot încearcă să afle cine e tatăl lui, storcându-şi mama amnezică de informaţii, care nici măcar nu-l recunoşte întotdeauna. La un moment dat află că este a şasea clonă a fiului lui Iisus!

Ca şi în romanul lui Palahniuk, lucrurile o iau cu totul razna. Amicul său Denny, şi el onanist convins, adună pietre de pe stradă fără un scop précis, şi se îndrăgosteşte de o stripteoză. Cei doi amici frecventează şi un grup terapeutic al dependenţilor de sex.
Clark Gregg aruncă cu furca tot felul de frânturi de idei din roman, însă lasă impresia că a cititi cartea la repezeală. Ştiu că nu era uşoară o ecranizare la Choke, dar nu înţeleg în ruptul capului de ce tocmai un debutant sa încumetat să-l facă. N-am aflat dacă a primit vreo nominalizare la Zmeura de Aur, dar cred c-ar merita din plin.

The Visitor, regia Thomas McCarthy

2009-02-10T04:56:00.000-08:00

După ce am văzut filmul d-lui Thomas McCarthy – actor mai mult de TV, convertit la regie şi scenaristică – pot spune cu mâna pe inimă că bătălia de la categoria grea (Actor in a leading role) a Oscarurilor dă cele mai mari dureri de cap Academiei. Richard Jenkins este atât de convingător în rolul profesorului Walter, încât şi eu i-aş da premiul dacă nu aş avea atâtea simpatii pentru Mickster, vezi “The Wrestler”.

Prof. Walter (puţin peste 60 de ani) predă de ani de zile acelaşi curs de economie la o Universitate imp. din Connecticut şi este văduv. Lucrează la o carte pentru care n-a mai scris o frază de secole şi este atât de plictisit, încât starea lui inundă ecranul cu o resemnare anesteziată, în care nu întrezărim nici un dram de angoasă. În memoria soţiei (profesoară de muzică) ia lecţii de pian de la mai mulţi profesori pe care îi concediază pe rând, fără menajamente. La şcoală este rigid cu studenţii întârziaţi, cărora nu le-a mai schimbat silabusul de mai multe generaţii, iar cursurile le susţine mecanic. Walter pare că a ajuns într-un punct critic al vieţii sale, care, împreună cu paharul de vin roşu pe care-l bea cu regularitate, i-au afectat atât de mult simţurile, încât pare capabil numai senzaţii difuze.

Pleacă la New York - împotriva voinţei sale – pentru a participa la o conferinţă academică unde urmează să susţină şi el o prezentare, pe o temă apărută într-o carte la care a scris doar prefaţa. Seara se retrage la apartamentul său din Manhattan, unde are parte de o mică surpriză. Baia este ocupată de o tânără negresă (Zainab), peste care intra împins de stupefacţie. Imediat este întrerupt de protestele lui Tarek (Haaz Sleiman), iubitul fetei, de la care află că un anumit Ivan le-a închiriat apartamentul. Este momentul de turnură al filmului, care puncetază începutul unei poveşti de prietenie între propietar şi intruşi, care au şi darul de a-l resuscita emoţional pe batrânul Walter. Acceptă fără rezerve prietenia contagioasă a lui Tarek (un virtuos în toba africană), alături de care începe să hoinărească prin parcuri şi de la care ia lecţii de percuţie; timp în care Zainab (Danai Gurira), mai rezervată, vinde bijuterii hand-made la piaţa de chilipiruri. Tot filmul are o atmosferă teribil de muzicală,un element de legătura profundă în relaţia celor doi.
Totuşi, tânarul cuplu african interasial se află ilegal în America şi ştim sigur că lucrurile se vor complica dintr-un moment în altul.

“The Visitor” este un film teribil de util nu doar pentru forţa emoţiilor transmise, a relaţiilor de prietenie sinceră şi a luptei cu un sistem birocratic înţepenit în paranoia şi ridicol de zelos, ci pur şi simplu pentru că tratează reacţia exagerată a autorităţilor americane faţă de emigranţii magrebieni, profound influenţată de trauma 9/11. Dacă Walter vi se va părea lipsit de simţăminte la diverse fleacuri din viaţa sa rutinată, atunci pregătiţi-vă bine pentru opacitatea aproape nazistă a funcţionarul din închisoarea unde sunt reţinuţi emigranţii ilegali. Fisurile funcţionăreşti din acest departament al celui mai democratic stat din lume sunt atât de căscate, încât ele confirmă primitivismul şi greşala în care continuăm să trăim, indiferent de care parte a baricadei ne-am afla. “The Visitor” ar trebui să aibă un impact asemănător asupra opiniei publice din America cu cel pe care l-a avut filmul lui Cristi Puiu în România, “Moartea d-lui Lăzărescu”. Sunt sigur că Jenkins ar da toate Oscarurile pe asta.

Frozen River, regia Courtney Hunt

2009-02-03T06:55:00.000-08:00

Consider că doamna Courtney Hunt şi-a cam asigurat renumele cu minimalistul “Frozen River”, o poveste înduioşătore şi tristă, realizată în manieră indie şi filmată mult din mână, cu o optică ce ne duce cu gândul la filmele documentare; deci mi-a fost imposibil să nu rezonez complet.

Într-un orăşel greu de localizat pe hartă, la graniţa dintre SUA şi Canada, Ray Eddy (Melissa Leo) este jefuită de toată agoniseala de-o viaţă cu o săptămână înainte de Crăciun şi chiar de către soţul ei, dependent de jocuri de noroc. Ray are doi copii de crescut şi o groază de datorii. Ba chiar aşteaptă şi o nouă casă în sistem prefabricat, pentru care a plătit deja avansul. Situaţia devine disperată când află că va pierde şi casa, şi avansul, dacă nu plăteşte restul sumei.

Nu urmează o goană după soţul ingrat, ci o luptă crâncenă şi riscantă cu noul statu de nevastă părăsită şi, mai ales, de mamă singura. Mă opresc puţin, pentru că vreau să semnalez interpretarea senzaţională a Melissei Leo, de care eu nu auzisem până acum. Ea a fost nominalizaţă şi la Oscar şi m-aş cam mira să nu câştige, deşi încă n-am vz toate filmele din categoria aia.

Anyway, căutând maşina fugarului, Ray dă peste Lila (Misty Upham), o indiancă care zilnic trece clandestin graniţa cu portbagajul maşinii plin de emigranţi. Lila trăieşte într-o rulota mizeră şi câştigă bine din afacere, dar e deja în vizorul poliţiei. Este vaduva şi are un copil pe care nu-l creşte ea, ci mama soacră. Ray& Lila, pline de curaj, acceptă să lucreze împreună, chiar daca nu au încredere una în cealaltă.

Hotărârea lor de a răzbi este aproape instinctuală, maternă. Mai întâi îşi riscă viaţa trecând graniţa pe râul îngheţat în maşină (deşi soţul Lilei şi-a pierdut viata exact asa), apoi poliţia e cu ochii pe ele şi comunitatea în care trăiesc este infimă, deci sunt foarte uşor de găsit. Mai mult, au de-a face cu tot felul de dubioşi înarmaţi, iar ele sunt niste infractoare de conjuctură.

Ray are câteva momente impresionante de ceartă cu fiul ei cel mare, de la care aflăm că în trecut tatal lui a fost impuscat în picior chiar de catre ea. Singurul detaliu care mi s-a parut inutil in tot filmul. In fine, avem parte si de un moment splendid de reflecţie din parte lui Ray. Ea se miră retoric la gândul că emigranţii îşi riscă vieţile pe bani mulţi pentru a veni AICI, unde ea trăieşte un coşmar. Daca aveţi de gând să vedeţi filmele care au intrat în cursa pentru Oscar dintr-un motiv sau altul, atunci vă rog să nu omiteţi Frozen River, un film deloc feminist cu femei pe marginea prăpastiei, oricât de patetic sună.

Waltz with Bashir, regia Ari Folman

2009-01-30T12:17:00.000-08:00

"A memoir, a history lesson, a combat picture, a piece of investigative journalism and an altogether amazing film" A.O. Scott, New York Times

"One of the most profoundly explosive animated documentaries I have ever seen, and is clearly one of the best pictures of the year."
Andrew Sarris, New York Observer

"Its fluid boundary between the real and surreal lifts it into the realm of myth."
David Edelstein, New York Magazine

"Extraordinary and painfully timely" Lisa Schwarzbaum, Entertainment Weekly

"…absolute stunner.." Joe Morgenstern, Wall Street Journal

"Difficult to remember impossible to forget " Boston Globe

"The best movie of 2008? The most revealing war film ever made? The greatest animated feature to come out of Israel? All these descriptions could apply to Waltz With Bashir. " Jonathan Curiel, San Francisco Chronicle

"A movie so unusual that it overflows any box in which you try to contain it."
Anthony Lane , New Yorker

"Could easily turn out to be one of the most powerful statements of this Cannes and will leave its mark forever on the ethics of war films in general,"
Dan Fainaru, Screen Daily.

"Waltz With Bashir is an extraordinary, harrowing, provocative picture. We staggered out of the screening in a daze." Xan Brooks, The Guardian

"something special, strange and peculiarly potent" Leslie Felperin, Variety

"The message of the futility of war has rarely been painted with
such bold strokes." Mary Corliss, Time

"Folman unleashes a pastiche of incredible cinematic scenes that are as innovative as they are devastating." Sheigh Crabtree, LA Times

"The artistic choice made by Folman (animation) brings an apocalyptic and surrealistic dimension to this universal and moving film."
Barbara Theate, Le Journal du Dimanche

"An intense, moving animation film as we've never seen before. A masterpiece"
Julien Welter, l'Express

"Ari Folman has definitively moved the frontier berween fiction
and documentary". Philippe Azoury, Liberation

"A clever work of (and about) memory, a powerful, beautiful and usefull film."
Serge Kaganski, Les Inrockuptibles

"It's a shattering war film, full of guilt and shock, and finding a new medium for expressing and exploring familiar themes," Jason Solomons, the Observer

"Folman has made a beautiful, disturbing and deeply compelling film"
Kim Voynar, Cinematical

Restul e tacere, Nae Caranfil

2009-01-27T09:30:00.000-08:00

Intrand pe http://ilie.blog.cotidianul.ro/2009/01/26/talentatul-domn-nae-caranfil/, mi-am adus aminte de o recomandare mai veche aparuta in rom libera, numai in editia de print insa, asa ca n-am mai reusit s-o pun si pe blog. O redau abia acum.

Probabil ati aflat deja ca filmul "Restul e tacere" - superproductia lui Nae - a fost selectata sa reprezinte România la Premiile Oscar din 2009 la categoria "Cel mai bun film intr-o limba straina".

În urmă cu aproape 100 de ani, când ţara noastră încă trăia cu frenezie şi mândrie sentimentul neatârnării faţă de turci, un june pe nume Grigore Ursache, zis Grig, fiu al unei mari vedete a Teatrului Naţional, îşi propune să facă ceea ce mulţi considerau la acea dată a fi un gest vulgar, irealizabil şi inutil, mai exact: un film despre dobândirea Independenţei României. Refuzat de lumea teatrului din consideraţiuni fizice, Grig (Marius Florea Vizante, actorul-fetiş al lui Caranfil), un tânăr ambiţios şi curajos, dar timid cu femeile, declină propunerea tatălui său de a se face măcar garderobier şi bate cu îndrăzneală la uşa milionarului grandoman Leon (Ovidiu Niculescu), un autoproclamat protector al artelor.
Abia după ce acceptă o vizită la cinema în urma insistenţelor viitorului regizor Grig, milionarul dâmboviţean devine fascinat de lumea filmului şi acceptă entuziast solicitarea de a deveni producătorul filmului. Cei doi pornesc umăr la umăr o muncă teribilă, ce se va încheia cu facerea primului film românesc (existent şi astăzi), numai că pe parcurs se luptă cu toate barierele epocii şi cu proprii demoni ce le aţâţau permanent dorinţa săvârşirii unui act artistic care le-ar fi asigurat celebritatea şi permanenţa în memoria colectivă.
Splendid filmat, cu decoruri, costume şi artefacte de epocă, cu actori şi figuranţi uşor teatrali (de aici şi umorul irezistibil intenţionat de regizor), "Restul e tăcere" ne arată cât de greu era să faci un film atunci, dar ne şi spune o poveste ce ne trece prin mai multe stări emoţionale, de la râs în hohote, la tristeţe amară.

Doubt, regia şi scenariul John Patrick Shanley

2009-01-27T05:05:00.000-08:00

Cu Meryl Streep şi Philip Seymour Hoffman capi de afiş, şi cu un subiect conceput în jurul unei piese de teatru premiată cu Pulitzer, filmul lui John Patrick Shanley se înscrie lejer pe lista peliculelor de calitate ale anului 2008, dând senzaţia unei poveşti bine închegate, confortabil de realizat şi cu un final, evident, nelămuritor şi lăsat la interpretarea spectatorului.

Până să ajungem acolo, trebuie să vă spun că acţiunea este plasată în atmosfera izolată a şcolii catolice St. Nicholas din Bronx, în anul 1964, atunci când Statele Unite încă se luptau din greu cu preconcepţiile rasiale. Father Flynn (Hoffman) - un tip foarte educat, progresist, orator de excepţie şi pe placul enoriaşilor – a fost de curând numit în poziţia de conducător al şcolii, însă n-a nimerit de loc pe lista (oricum goală) cu simpatii a surorii Aloysius (Streep), un personaj sever, de modă veche şi teribil de antipatizat de elevi.

Aloysius, interpretată straşnic de doamna Streep, detestă orice dovadă a lumii moderne, care uneori ia forma unui ball pen pix sau a unui radio cu căşti, se dă în vânt după educaţia prin pedepse şi nu acceptă unghiile crescute, nici măcar dacă sunt ale părintelui Flynn. Sister James (Amy Adams), direct subordonată lui Aloysius, este o învăţătoare dedicată şi de bun simţ, cam nescoasă în lume, dar extrem de caldă faţă de copii. Din fericire, până la final lucrurile se vor schimba destul de mult în favoarea ei.

Donald Miller (Joseph Foster II), unicul elev afro-american al şcolii, recent promovat la gradul de băiat de altar este personajul în jurul căruia se va ţese intriga acestui film. Cunoscând situaţia de acasa a baiatului, dar şi modul în care sunt priviţi afro-americanii de ochii majorităţii, parintele Flynn îl ia dub aripa sa pe băiat, încurajându-l să se ţină de baschet şi de şcoală. Scânteia se aprinde atunci când surioara James este intrigată de faptul că Flynn îl cheamă pe Donald la el în birou chiar în timpul orelor de curs. Evident, îi spune povestea şefei ei şi, chiar dacă o acuzaţie de pedofilie nu se formulează, aceasta devine imediat o certitudine pentru Aloysius.

Notabilă este şi prezenţa în film a mamai lui Donald, jucată foarte bine de Viola Davis. Ea va avea o apariţie pasagera, dar care va stoarce de lacrimi atmosfera.De fapt, toţi actorii din film au jucat foarte bine, iar lucrul asta nu-l spun doar eu, ci o spun şi nominalizările la Oscar. Fără îndoială că până la finalul veţi avea multe nelămuriri, deşi balanţa înclină să-i daţi dreptate preotului. Sfatul meu este să vedeţi filmul în compania mai multor prieteni, pentra a dezbate furtunos după.

Wendy and Lucy, regia Kelly Reichardt

2009-01-19T02:23:00.001-08:00

Pentru iubitorii filmelor indie, cu buget minuscul, “Wendy and Lucy” poate fi extrem de satisfăcător, mai ales dacă aţi atins punctul critic în materie de superproducţii şi sunteţi în căutarea unei poveşti simple, pe care să o puteţi reproduce exact prietenilor, chiar şi la finalul unei petreceri la care s-a băut în draci.
Wendy (Michelle Williams) - o adolescentă posesoare a unei rable Honda, a câtorva haine îndesate într-un sac şi a unei căţeluşe pe nume Lucy, de rasă incertă – se află pe drumul ce leagă Indiana natală de Alaska, acolo unde speră să-şi găsească o slujbă de vară la o fabrică de conserve.
Într-un orăşel supermonoton din Oregon, maşina se gripeză (probabil din cauza plictiselii) şi refuză să mai pornească, aşa că Wendy va mai zăbovi câteva zile aici, unde nu se va întâmpla mare lucru. Poate exceptând faptul că o pierde pe Lucy chiar atunci când ar fi avut mai multă nevoie de ea şi că mecanicul (Will Paton) îi cere prea mulţi bani pentru repararea maşinii.
Deşi mulţi critici - asupra cărora am aruncat un ochi - au facut câteva aprecieri socio politice cu privire la motivaţia deciziei unei astfel de călătorii, eu mă mulţumesc să spun că “Wendy and Lucy” este un film lent, intim şi delicat, foarte vizual şi aproape lipsit de dialoguri sau explicaţii suplimentare, dar foarte ofertant pentru căutătorii de sensuri ascunse şi direcţii filozofice.

Changeling, regia Clint Eastwood

2009-01-15T04:45:00.001-08:00

Pe vremea când Babe Routh marca câte cinci home run-uri pe meci, adică pe la 1920 şi ceva, în Riverside County, Calif., mai mute dispariţii ale unor copii de şcoală au dat naştere unui caz de mare ecou în societatea americană, cunoscut sub numele de “Wineville Chicken Murderers”.

Inspiraţi de aceaste fapte reale, scenaristul J. Michael Straczynski şi regizorul Clint Eastwood au readus în atenţie povestea terifiantă a familiei Collins, care debutează prin dispariţia baiatului Walter, în vârstă de numai de 10 ani.

Câteva luni mai târziu, Christine Collins (Angelina Jolie) este anunţată de poliţie că Walter a fost găsit în statul Illinois. Reîntâlnirea dintre mamă şi copil are loc pe peronul gării din oraş, în prezenţa unui mare număr de jurnalişti (cazul era foarte mediatizat) şi a poliţiei locale, pe atunci sever acuzată de corupţie. Singura problemă este că micuţul prezentat drept Walter este cu 8 cm mai scund decât băiatul Christinei, e circumcis şi, în principiu, nu e copilul ei. În momentul când reclamă acest lucru, situaţia Christinei este tratată de autorităţi atât de revoltător şi absurd, încât totul pare neverosimil. Este acuzată că suferă de amnezie, că refuză să-şi reia rolul de mamă, iar în compensaţie primeşte tot felul de argumente medicale ridicole, prin intermediul unor medici corupţi.

De fapt, întregul department de poliţie era acuzat de corupţie, motiv pentru care instituţia s-a văzut obligată să recurgă la mai multe metode abuzive de îmbunătăţire a imaginii, multe dintre ele fiind strigătoare la cer şi impuse cu forţa, exact ca într-un stat totalitar. Treptat, scandalul ia amploare într-atât de mult, încât se ajunge la manifestaţii de stradă. Pe parcurs, situatia devine de-a dreptul imposibilă pentru Christine, dându-se la iveală tot mai multe încălcări ale legii şi a drepturilor omului.

Între timp, un puşti al cărui nume este Sanford Clark (Eddie Alderson) îi mărturiseşte detectivului Lester Ybarra (Michael Kelly) – într-o scenă teribil de emoţionantă – modul în care a participat la răpirea şi uciderea a 20 de copii, sub spectrul ameninţării cu moartea de către vărul său psihopat religios şi pedofil, Gordon Northcott (interpretat înficoşător de Jason Butler Harner).

Fimul este impecabil, cursiv şi simplu narat pe parcursul a 141 de minute, timp în care suntem trecuţi printr-o mulţime de stări, care mai de care mai frustrante şi mai apăsătoare. Deşi nu mai e chiar un tinerel sprinten, Clint se pare că e foarte priceput în a face filme cu tentă clasică, deloc sofisticate dar teribil de emoţionante. Scena în care Sanford dezgroapă rămăşiţele pământeşti ale copiilor ucişi, în prezenţa a trei poliţişti, sau cea în care Gordon Northcott se desparte de viaţă prin spânzurare sunt aproape insuportabil de urmărit.

Despre interpreatarea Angelinei, foarte bună şi ea, criticul de film Alin Ludu Dumbravă spunea “Angelina a fost mai bună ca soţul ei în Benjamin Button şi oricum e o actrita Ok; aici a slăbit teribil şi are look de anii 30 !„

The Wrestler, regia Darren Aronofsky

2009-01-12T02:58:00.001-08:00

Aseară, Mickey Rourke a încasat Globul de aur pentru cel mai bun actor în rol principal al filmului “The Wrestler”, o peliculă care a stârnit adevărate valuri anul trecut la Veneţia şi Toronto. Însă nu de premii vreau să vorbesc, ci de film.
Ei bine, domnul Darren Aronofsky a făcut o poveste despre Randy "The Ram" Robinson, un ex superstar(fictiv) de wrestling pe la finele anilor `80, care acum ocupă o rulotă mizerabilă de la periferie, într-o alienare pe care Kant sau Wittgenstein şi-ar fi dorit-o. Am spus că ocupă o rulotă, însă n-a mai reuşit să plătească chiria, aşa că doarme mai mult în maşină.

Deşi toată lumea ştie că wrestlingul e fake, anii de glorie pe care i-a trăit “The Ram” şi-au lăsat din plin amprenta pe fizionomia sa, iar acum arata ca o statuie din bronz (face solar) plină de cicatrice si lovituri pe tot corpul. Munceşte cu ziua pe la diverse magazine (încarcă/descarcă), vinde, şi din când în când mai participă la lupte plătite prost, pentru că toate fac parte din categoria low-level. Se împacă bine cu câţiva copii din zonă, pe care uneori îi lasă să-l pună la pământ sau să-l bată la wrestling pe calculator (acolo unde el îşi joacă propriul rol), şi frecventează un bar de streptease, pentru că o place pe dansatoarea Cassidy (Marisa Tomei). Pe colegii de breaslă îi numeşte brothers, însă socializează cu ei numai înainte de gale şi în ring. Randy are şi o fiică, care însă l-a şters de mult din agendă pentru că niciodată nu i-a stat alături. Cam asta e tot universul afectiv al lui “The Ram”, un tip a cărui singurătate ne e transmisă în toate cadrele şi secundele, multe dintre ele filmate direct din mână. Părul lung şi vopsit blond, chipul bronzat şi tumefiat de răni de mult vindecate, trupul musculos, întreţinut de fiare şi de steroizi, ne spun aproape totul despre Randy, o adevărată legendă umblătoare care se luptă din greu pentru încă un meci şi pe care sistemul social capitalist l-a aruncat la gunoi.
Dedicaţia lui The Ram pentru wrestling şi pentru public este totală. În fond, wrestlingul nu e doar ceva între kitsch, circ şi sport de contact, ci arta de a răpune zmeul în faţa gloatei extaziate. Sunt splendide momentele din vestiare, atunci când adversarii îşi planifică cu grijă şi chiar afecţiune toate mişcările, pentru ca suferinţa să fie cât mai mică, iar spectacolul incendiar. Dar sunt foarte dure momentele din ring, atunci când ranile sunt provocate şi artificial, numai în scopul de a mulţumi fanii.
Aparent, Randy avansează atât în relaţia cu Cassidy - o tipă plină de tatuaje, mamă unui puşti preadolascent şi care nu se încurcă cu clienţii - , dar şi în relaţia cu fiica sa, pentru care se zbate foarte mult. Însă un atac de cord îl va pune în situaţia de a aleage între a trăi mai departe şi în deplin anonimat, şi a continua să calce în ring, riscându-şi viaţa, de dragul singurilor oameni pentru care a contat vreodată cu adevărat.
Filmul “The Wrestler” coincide şi cu revenirea lui Mickey în lumina reflectoarelor festivaliere şi mediatice, mai ales că în ultimul timp lumea cam uitase de el. Şi nici nu putea să-şi facă o revenire mai bună ca aici, Randy "The Ram" Robinson fiind, probabil, rolul vieţii lui. Iar dacă tot am pomenit de decernari la început, cred că Mickey ar trebui sa plece acasa şi cu Oscarul, asta dacă Academia nu-i va da premiul lui Heath Ledger, care nu va mai avea alta ocazie.

Vicky Cristina Barcelona, regia si scenariu Woody Allen

2009-01-09T07:11:00.000-08:00

Deşi are un titlu cam imbecil, “Vicky Cristina Barcelona” este o comedioară splendidă şi pe alocuri tragică, despre două tinere americance aflate mai mult sau mai puţin în vacanţă la Barcelona.
Vicky (Rebecca Hall) şi Cristina (Scarlett Johansson), două amazoance voluptoase au norocul/ghinionul de a da peste super pictorul Juan Antonio (Javier Bardem, absolut perfect) la o expoziţie de tablouri. Fiind în căutarea unei statui dătătoare de inspiraţie, Juan Antonio, un macho (cămaşă roşie&nebărbierit) cu apucături de artist, le invită pe cele două într-o excursie la Oviedo, acolo unde vor ajunge cu un avion împrumutat şi pilotat chiar de el. Vicky studiază cultura catalană, are un logodnic de success la New York şi nu-i mai tace gura, iar Cristina este o artistă rebelă fără nici un talent descoperit, aflată în căutarea aventurilor amoroase şi a sensului vieţii. Desigur, Juan Antonio are toate atributele pentru seducţie: misterios, artist, atacă permanent subicte precum dragostea pasageră şi pasională, bea numai vin roşu iar decorurile sunt amuţitor de frumoase; aşa că fetele sunt pradă uşoară.
Totuşi, Juan Antonio este un tip deosebit de rezonabil şi sincer şi încă măcinat de dragostea pentru fosta lui soţie, Maria Elena (interpretată isteric de superba Penélope Cruz). După intrarea în scenă a Mariei Elena evenimentele se precipită, având loc mai multe legături amoroase care mai de care mai surprinzătoare. Imaginea este deosebit de senzuală, cele trei fete fiind filmate extrem de atent de obiectivul libidinosului Allen, iar replicile, vocea povestitorul şi situaţiile dovedesc volubilitatea, ironia şi inspiraţia scenaristului.

Colin Farrell e un actor foarte bun

2009-01-09T05:22:00.000-08:00

“In Bruges”, filmul realizat în oraşul Bruges (în Belgia de azi), a fost cea mai plăcută surpriză în ceea ce mă priveşte, mai ales că trailerul văzut nu mă convinsese prea mult. Şi ca un ignorant ce sunt, încă mai am în cap bariere de genul actori mult prea mediatizaţi, producţii despre care îmi miroase de la o poştă că au fost făcute doar pentru bani şi aşa mai departe. Numai că filmul, din fericire, nu prea a coincis absolut deloc cu ce credeam eu.
Aşa că iata-mă faţă în faţă cu doi infractori/ killeri care fug din Londra în Brouges (aşa ka chestie vă spun că filmările au avut loc în perioada când şi prietena mea se afla acolo).

La început nu ne e prea clar de ce au ales să fugă tocmai într-un orăşel medieval din Belgia, dar ne lămurim pe parcurs. Tot ce ştim e că Rey şi Ken (Colin Farrell şi Brendan Gleeson) aşteaptă un telefon de la Harry Waters (Ralph Fiennes) - un barosan din Anglia - , au noţiuni diferite despre entertaining şi spun replici amuzante cu un puternic accent irlandez.
Ken, un tip corpolent şi trecut de prima tinereţe, e interesat de cultură, aşa că vizitează toate muzeele şi bisericile existente, totul spre disperarea neastâmpăratului Ray, care preferă berea belgiană şi belgiencele.
Numai că Ray are pe conştiinţă o crimă involuntară, lucru peste care nu prea reuşeşte să treacă. Una peste alta, codul gangsterilor englezi spune că nu poţi scăpa cu viaţă dacă faci o astfel de greşală, indiferent că te refugiezi în Bruges sau Bahamas. Aşa că lucrurile se vor complica şi filmul regizorului Martin McDonagh se va transforma într-un thriller superintens, cu urmâriri, împuşcături şi omoruri cutremurător de “bine” realizate.
Filozofii de viaţă nu prea avem de extras, exceptând, poate, faptul că băieţii, gangsteri nemiloşi, sunt loiali la sânge propriilor reguli.

I would like a Grand Torino

2009-01-08T05:45:00.000-08:00

“I would like to grow up to be like Clint Eastwood. Eastwood the director, Eastwood the actor, Eastwood the invincible, Eastwood the old man.” Aşa îşi începe Roger Ebert cronica filmului Grand Torino, a doua mare isprava cinematografică a veteranului, alături de deja mult aplaudatul Changeling; despre care câţiva critici romani spun ca este viitorul mare perdan la Oscaruri. Apropo, nominalizările se anunţă pe 22 ianuarie, în caz că vă interesează.
Grand Torino este un muscle car (1972) bestial pe care bătrânul Walt Kowalski (Eastwood) l-a construit cu mâinile lui pe vremea când lucra la uzinele Ford. Walt este un hodorog morocănos şi încăpăţânat (genul care stă pe prispă cu rifelu lângă el), şi refuză să se mute într-un alt cartier, odată cu ceilalţi americani albi, după ce mai multe familii de chinezi ocupă întreaga zonă. Prin urmane, Walt este acum înconjurat din toate direcţiile de asiatici pe care nu-i înţelege şi, s-o spunem pe şleau, îi detestă din toată fiinţa. Mai mult, este şi veteran al razboiului din Korea, aşa că avem o panoramă rasistă completă.
Filmul asta vrea să ne demonstreze că orice convingere, indiferent cât de înrădăcinată e, se poate schimba la orice om, fie el şi un bătrân acru şi cu-n picior în groapă ca Walt. Aşa că scenariul lui Nick Schenk, un newcomer destul de promiţător, ni-l pune pe Mr. Kowalski să se împrietenească cu puştiul de alături, un chinez timid şi de treabă, care însă într-o noapte încearcă să-i fure ditamai Grand T din garaj. Thao (aşa îl cheamă), nu face asta din proprie iniţiativă, ci pus de varul său, liderul unor gangbangers chinezi, care vor să fie cei mai tari din cartier. În fine, Walt îşi demostrează calităţile de batrân dur, hâit prin războaie, îl iartă pe Thao şi-l scoate din mai multe încurcături. Deşi filmul are vreo două greşeli asta numai la prima vizionare, Clint Eastwood face un rol credibil şi demonstreză, dacă mai era nevoie s-o facă, că e cel mai vibrant şi viril old timer de la H. Vizionare plăcută.

Varianta corectă: Slumdog Millionaire

2009-01-05T09:59:00.000-08:00

Distins cu People's Choice Award la Festivalul de Film de la Toronto, primit foarte bine de cinefili şi prin mai toate publicaţiile de profil; şi, cel mai important, elogiat numai cu superlative de criticul meu preferat, filmul “Slumdog Millionaire” (aş spune Kite Runnerul acestui an) loveşte ca o torpilă toate competiţiile cinematografice din toată lumea şi, după părerea mea, ameninţă să zgâlţâie din toţi rărunchii şi premiile Oscar.
Se pare că regizorul britanic Danny Boyle (Trainspotting, The Beach etc.) s-a-nţeles foarte bine cu co regizoarea indiancă Loveleen Tandan, pentru că “Slumdog Millionaire” este un film atât de bine facut - în dulcele şi simplul stil indian, dar cu febrilitatea unei superproducţii pe reţetă Hollywood - , încât poate emoţiona în aceeaşi măsură o şatră întreagă de parpangheli şi pirande, precum şi o trupă mare de snobi diletanţi ca mine.
Jamal şi Salim sunt doi fraţi preşcolari care rămân orfani după ce o hoardă turbată de fanatici religioşi le ucid mama într-o razmeriţă fără sens. De aici încolo urmează să se descurce singuri într-o societate indiană teribil de crudă, murdară şi scandaloasă, încât te întrebi de ce mama naibii ONU, Armata Salvării, Providenţa şi toţi miliardarii filantropi la un loc nu fac nici cât două cepe degerate.
Alături de cele două personaje adorabile apare şi fetiţa Latika (orfană şi ea), de care fratele cel “bun” (Jamal) se îndrăgosteşte lulea. Din cauza neînţelegerilor, cei trei copii cresc separat, luându-şi fiecare destinul în piept. Astfel, Jamal ajunge un fel de operator telefonic într-o multinaţională (de fapt servea ceai operatorilor telefonici), Salim devine gorila dubioasă a unui lider local mafiot şi sângeros, iar Latika nimereşte în braţeţe aceluiaşi lider mafiot, sângeros şi burtos, pe post de nevastă decorativă şi prizonieră. Unica dorinţă a lui Jamal este să se facă cunoscut pe postul naţional, pentru a da de urma Latikăi. Drept urmare devine protagonistul concursului “Vrei să fii miliardar” (atât de îndrăgit şi la noi), se umple de bani, o ia pe cocoaşă de la poliţie şi devine peste noapte - absolut involuntar – eroul unei naţiuni uriaşe.
Nu-l ratati pentru ca e unul din cele mai bune filme ale anului!

Let the Right One In, de Tomas Alfredson

2008-12-19T08:48:00.000-08:00

Oskar (Kare Hedebrant) este un pusti de 12 ani, care trăieşte într-o suburbie infamă a oraşului Stockholm, împreună cu mama sa. Parinţii lui sunt despărţiţi şi ocupaţi, aşa că Oskar îşi petrece majoritatea timpului singur. Este foarte simpatic (blond&ochi albaştri), însă are o privirea surprinzător de matură şi resemnată, mai ales atunci când observă atent, de la fereastra cameriei sale, decorul pustiu şi zgârcit în detalii al curţii din spatele blocului. Despre Eli, noua lui vecină, nu ştim câţi ani are, dar e foarte posibil să fie cam de aceeaşi vârstă. Îşi face apariţia numai noaptea, umblă descălţată şi subţire îmbrăcată prin zăpadă şi arată, mai mult sau mai puţin, cadaveric. Este la fel de singură, aşa că cei doi devin repede prieteni. Eli locuieşte în apartament alături de un bătrân sinistru şi în vâstă, care pare că îi este tutore. Foarte loial copilei, individul este capabil de crime pe care le face aproape robotic, fără mustrări de conştiinţă şi teama de a fi prins.

La şcoală, Oskar are mai mereu probleme cu o gaşcă de colegi cu comportament deviant şi sadic, care, la un moment dat, sunt foarte aproape de a-l îneca în piscină. Însă nu este un film obişnuit despre preadolescenţi alienaţi, ci este unul în care suprenaturalul se îmbină perfect cu “realul” crud al unei poveşti care a vrut încă de la bun început să şocheze.

“Let the Right One In” este un film cu vampiri, dar nu unul din acelea care să implice biserici, cimitire, crucifixe şi funii de usturoi. Este, mai degrabă, un film despre singurătate şi supravieţuire, despre prieteniea şi loialitatea a doi copii aparent diferiţi, dar cu multe lucruri în comun, totul împachetat într-o atmosferă nemiloasă şi pustiită de cel mai elementar maniheism.

They`re back from the grave and ready to party!

2008-12-16T05:42:00.000-08:00

23 de ani mi-au trebuit să văd şi eu, în sfârşit, clasicul “The Return of the Living Dead”(1985), super comedia horror de serie B, în care o substanţă misterioasă nascocită de armata (americană, desigur) readuce la viaţă un batalion întreg de zombii caraghioşi şi jalnici, care aproape că ne imploră un dram de compasiune, dar ne şi înfioară de câte ori au ocazia.
Din dorinţa de a crea un soldat indestructibil, US Army solicită companiei Darrow Chemical inventarea unui substanţe botezată Trioxină, o chestie din a cărei componenţ facea parte şi frunza de marijuana. Ceva îmi spune că Dan O`Bannon (scenarist şi regizor) şi-a dorit să facă mişto de armată dar şi de celebrii the hippies, punând un element eminamente pacifist în slujba forţelor razboinice. Dar e doar o speculaţie.
Prin urmare, ne aflam la un depozit medical paraginit, acolo unde veteranul Frank (James Karen) îi aduce la cunoştinţă proaspătului său subaltern, Freddy (Thom Matthews), povestea experimentelor eşuate pe care armata le-a facut cu enigmatica trioxină, într-un subsol din Pittsburgh. Desigur, câteva butoaie de trioxina şi alte câteva cadavre, numa bine conservate şi gata să prinda viaţă, abia aşteaptă să fuzioneze intr-un colt al depozitului, aşa ca e destul de previzibil ce urmează. Cât timp aştia încep să se lupte cu cadavrele, să se/ne sperie, şi să spună replici bestiale ca “watch your mouth kid, if you like this job” (în timp ce morţii rupeau uşa de zor), trioxina aia blestemata începe să se infiltreze în sol. Detaliu relativ neglijabil, dacă în imediata vecinătate a depozitului medical nu s-ar fi aflat un...cimitir, bineînţeles. Aşa ca toţi morţii cazaţi acolo, cu mic, cu mare, arătând mai rău sau mai bine, iau cu asalt orice formă de viaţă care le iese în cale. Pentru că în zonă, am uitat sa vă spun, apăruseră şi prietenii tânarului Freddy, grupaţi într-o mica gaşcă de punkeri mistico/idioţi, agresivi şi ready pentru ceva ritualuri prin cimitir. Asta, aşa, ca să aibă aia ce să masacreze. Şi de aici totul se dezlănţuie într-un melanj de comedie neagra, horror sângeros şi gore, dar cu efecte atât de fake, încât n-ar ofensa nici măcar o sală plină cu mormoni. Filmul e full de replici rupere, iar peronajele, atât adulţii şi punkerii din tabăra viilor, cât şi cele din cea a morţilor (deşi unii mai tranzitează) sunt super amuzante. Deci, în concluzie,(sic!) fiţi cu ochii pe TCM, că poate îl reprogramează.

Gomorra

2008-12-15T10:58:00.000-08:00

Adaptat dupa romanul scris de Roberto Saviano, ultima senzatie in materie de film italienesc, Gomorra, este o productie tulburatoare despre lumea uitata de lume de la periferia orasului Napoli, acolo unde traficul de droguri stradal, crima, manelele si tradarea sunt la fel de rodnice precum extractiile cu petrol din Arabia Saudia. Intesat de mafioti dotati cu trancane ascunse in izmenele nike sau sergio tacchini,cu copii inocenti si imbecili care se cred Scarface, dar si cu oameni cinstiti care se lupta sa razbata intr-o lume globalizata, Gomorra lui Matteo Garrone, totodata marele castigator al Premiilor Academiei Europene de Film, este o drama uluitoare care radiografiaza activitatea organizatiei Camorra,nimic altceva decat impulsul mecanic al unei societati aflata la marginea colapsului, pe cat de nefericita, pe atat de perfida. Nu e doar un film dramatic cu mafioti care ucid la comanda, ci e unul daramator de emotionant, in care mostenirea cinematografica italiana se simte la greu prin scene poetice si terifiante in acelasi timp, cu intrigi complicate si reactii pasionale.

Iubiri si caini, regia Alejandro Gonzalez Inarritu

2008-11-23T08:46:00.001-08:00

Primul lungmetraj din cariera celui mai aclamat regizor mexican din ultimii ani se numeste "Amores Perros" si este un film de inspiratie tarantiniana, cu un amestec de violenta stilizata, mai multe fire narative intr-o atmosfera alerta si cu un vag iz telenovelistic, deosebit de emotionant si atat de specific culturii filmice din America Latine. Atunci cand Alejandro Gonzalez Inarritu face echipa cu scenaristul Guillermo Arriaga, lumea filmului se imbogateste cu pelicule precum Babel (2006), 21 Grams (2003) sau acest prim "Amores Perros" (2000), care intr-o traducerea aproximativa ar putea insemna "Dragostea-i o catea".
Octavio, jucat de mereu expresivul si sexosul Gael García Bernal, este fratele cel mic intr-o familie mexicană marginase, ce intra relativ intamplator intr-un circuit de lupte ilegale cu caini, alaturi de rottweilerul sau invincibil, Cofi. Banii isi fac repede aparitia si tanarul Octavio reuseste sa-si puna in cap toate scursurile criminale ale orasului, ce pierdeau mari sume de bani din cauza cainelui Cofi. Octavio mai are o problema: este indragostit de cumnata sa Susana (Vanessa Bauche), casatorita cu fratele lui Octavio, un tip literalmente crud si indiferent, care ziua o face pe vanzatorul model, iar noaptea jefuieste banci si magazine. In cea de-a doua poveste a filmului ii avem pe Daniel (Alvaro Guerrero) si Valeria (Goya Toledo), el un tip instarit care isi paraseste sotia pentru Valeria, ea un celebru fotomodel invitat pe toate canalele de media. si ei au un caine de companie, care accidental ramane blocat sub podea, unde sufera mai multe zile atacul rozatoarelor, aducandu-i pe Daniel si Valeria intr-o ipostazã paroxistica. A treia poveste il are in centru pe El Chivo (extraordinarul Emilio Echevarria), un fost revolutionar idealist ajuns acum un homeless inconjurat de o haita de caini. Camuflat de conditia sa sociala mizera, El Chivo este in timpul sau liber asasin platit, care isi cauta mantuirea si se zbate sa reintre in gratiile familiei pe care a parasit-o in tinerete. Toate cele trei povesti, care pana atunci fusesera absolut independente, sunt reunite de un accident de masina pe care o conduce Octavio. "Amores Perros" este o capodopera a zilelor noastre, ce zugraveste intr-un mod sfasietor suferinta sociala prezenta pe strazile din Mexicul anilor 2000, dar surprinde si vechi probleme cu inspiratie biblica, precum crima si tradarea fratricida dintre Cain si Abel.

"Fratele meu este fiu unic", regia Daniele Luchetti

2008-11-22T06:35:00.000-08:00

Cu un scenariu adaptat dupa romanul lui Antonio Pennacchi, "Il Fasciocomunista", si cu un titlu inspirat din piesa lui Rino Gaetano, filmul "Fratele meu este fiu unic" este o drama care imparte viata in stanga si dreapta politica si care, prin intermediul unor personaje absolut cuceritoare, va va purta printr-o nostalgica Italie a anilor ‘62–‘77.
Accio Benassi (Elio Germano) este fratele cel mic si impulsiv al unei familii muncitoresti cu trei copii (doi baieti si o fata), care, prin comportamentul sau irascibil si personalitatea puternica, intra in tot felul de necazuri. De partea cealalta, Manrico Benassi (Riccardo Scamarcio) este fratele bine vazut in comunitate, iubit de fete si mereu in conflict ideologic cu Accio. Cautand un reper ideatic ce-i va marca substantial conceptia despre lume, micutul Accio ajunge sub protectia unui vanzator de fete de masa cu convingeri fasciste, pe nume Mario Nastri (Luca Zingaretti).
Chiar daca mai mereu sunt in pozitii beligerante, cei doi frati raman sub acelasi acoperis, chiar si atunci cand Manrico – muncitor activist la o fabrica din oras – imbratiseaza doctrina comunista, iar Accio devine fascist in asemenea masura incat sta putin pe ganduri inainte de a-i impiedica pe tovarasii fascisti sa-i incendieze masina fratelui sau. In poveste apare si Francesca (Diane Fleri), o fata de care se indragostesc amandoi, insa nici acum lucrurile nu vor duce la o ruptura definitiva. Desi daramator de nostalgic, in purul stil italian, unde familia este indestructibila, filmul lui Daniele Luchetti are o actiune febrila, cu dialoguri rastite si scene memorabile (veti remarca orchestra studenteasca cantand anesteziant versiunea comunista a Odei Bucuriei a lui Beethoven) si cu un personaj (Accio) splendid si foare bine conturat.

“Jocuri stranii”, regia Michael Haneke

2008-11-22T06:31:00.000-08:00

În 1997, la finalul proiecţiei oficiale de la Cannes a filmului Funny Games, regizorul Michael Haneke părăsea somptuoasa sală de cinema “Lumière” într-un mix de fluierături, huiduieli şi aplauze. Anul trecut, controversatul cineast austriac a mai dat o şansă publicului, realizând remak-ul Funny Games U.S., un thriller la fel de zguduitor, cinic şi absurd ca cel de acum 10 ani, dar decorat cu trei protagonişti foarte vizibili şi apreciaţi la Hollywood: Naomi Watts, Tim Roth şi Michael Pitt.
O familie înstarită (mamă, tată şi fiu), abia sosită la reşedinţa lor idilică de vacanţă, cade victimă unui tandem de răufăcători psihopaţi, inimaginabil de sadici, a căror falsă politeţe şi aparentă principialitate atinge – pe parcursul filmului - cel mai înalt grad de ipocrizie, viclenie şi violenţă.
Odată intraţi în casă, cei doi tineri cu chip angelic - impecabil echipaţi în costume de golf – îl imobilizează pe soţ, iar din acel moment întrega acţiune se va desfăşura după bunul lor plac, trecând spectatorul printr-un periplu terifiant şi revoltător, scornit din abisul minţilor lor întunecate.
Presărat cu dialoguri banale, rostite cu răceală clinică şi aproape unidirecţionale (de la călăi la victime), noua variantă “Jocuri stranii” este viziunea regizorului asupra răului absolut şi a victimei fără scăpare, epatată şi în prima variantă, cu un scenariu relativ identic în care se schimba doar protagoniştii şi limba.
Deşi total lipsit de grozăvii viscerale, în genul celor din seria “Puzzle mortal“, “Jocuri stranii” este un thriller brutal şi intens, care răstoarnă toate convenţiile genului şi năuceşte spectatorul printr-o cruzime lipsită de sens, căreia orice minte normală nu-i poate găsi nici cea mai mică justificare.
Fără îndoială că nu este un film recomandat sufletelor sensibile, însă dacă vă doriţi să vedeţi cea mai inumană faţă a umanului fiţi spectatorii neputincioşi şi claustraţi în atmosfera anxioasă - par excellence - a Jocurilor stranii.

Cu două tăişuri, regia Costa Gavras

2008-11-22T06:22:00.001-08:00

Cu două tăişuri, regia Costa Gavras
Se spune că atunci cînd rezervele de hrană erau pe terminate, eschimoşii îşi izolau bătrânii departe de comunitate, lăsându-i să moară de frig. Chinezii îşi abandonau copiii în munţi, din acelaşi motiv.
Ce va face eroul lui Costa Gavras, Bruno, atunci cînd regizorul vrea cu orice preţ să pălmuiască zdravăn sistemul capitalist, prin ecranizarea romanului “The Ax”, semnat de un adevărat maestru al suspansului, scriitorul american Donald E. Westlake?
După ce timp de 15 ani ocupă un post de conducere într-o fabrică de hârtie, inginerul chimist Bruno Devert (Jose Garcia) este concediat, alături de alte sute de angajaţi ai companiei Arcadia, în urma unor restructurări ce poartă numele de Delocalizare. Doi ani la rând, Bruno (capul unei familii fără cusur)încearcă să-şi găsească un alt job la nivelul calificării sale, însă piaţa muncii pare dintr-o dată impenetrabilă. Ajuns la capătul răbdării, Bruno pune la cale un plan diabolic care presupune eliminarea fizică a concurenţilor săi, formată din cîteva persoane, cel puţin la fel de calificate ca şi el.
Înarmat cu un pistol din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi cu o dorinţă de supravieţuire feroce, Bruno pleacă în căutarea victimelor la bordul maşinii sale franţuzeşti. Cel mai tragic la acest film, de o frumuseţe şi o atmosferă aproape clasică – cel puţin pe alocuri - nu e crima în sine, ci faptul că Bruno ajunge să-şi cunoască foarte bine victimele în urma conversaţiilor între paru ochi. Aceştia se află în situaţii la fel de disperate ca şi el sau chiar mai rău, fiind obligaţi să accepte job-uri mult sub demnitatea lor. Mai exact, Bruno al nostru se află în plin război cu ceilalţi Bruno din societate, numai că el e singurul care ştie asta.
Deşi stângaci şi impulsiv, Bruno reuşeşte să ducă o viaţă dublă în tot acest timp, reuşind să-şi rezolve problemele familiale, să treacă peste remuşcări, să păcălească poliţia aproape involuntar şi să progreseze în egoistul şi terifiantul său plan.

"Delicte si faradelegi", regia Woody Allen

2008-11-22T01:55:00.000-08:00

Filmul "Delicte si faradelegi", scris si regizat de unul dintre cei mai prolifici si mai de succes regizori americani de origine evreiasca, Woody Allen, este un thriller intunecat si filozofic, impletit in doua povesti, care plonjeaza asupra naturii umane prin reluarea unor subiecte abordate de atatea ori si in literatura clasica, cum ar fi: credinta in Dumnezeu, remuscarea, lasitarea, invidia, minciuna etc.
Judah Rosenthal (Martin Landau) este un medic oftalmolog celebru si prosper, cu o familie perfecta – este de-a dreptul venerat de sotie, fiica si ginere – propietar al unei vile moderne si fastuoase in apropiere de Connecticut, cu alte cuvinte un adevarat model si varf de aisberg in societatea contemporana. Cu toatea acestea, Judah Rosenthal are o relatie adultera cu stewardesa Dolores (Anjelica Huston), care, pe zi ce trece, devine tot mai geloasa pe existenta fericita si confortabila a amantului ei, amenintandu-l ca-i va da toata viata peste cap, printr-o simpla marturisire facuta sotiei Miriam Rosenthal (Claire Bloom). O data cu escaladarea crizelor de isterie ale amantei, domnul doctor, un om cu o solida educatie religioasa mozaica, devine extrem de speriat de perspectiva ruinarii prestigioasei si ipocritei sale vieti, apeland chiar la eliminarea fizica a lui Dolores.
In cea de-a doua poveste il avem in centru pe regizorul de filme documentare Cliff Stern (Woody Allen insusi), un tip care continua sa munceasca si sa-si cultive pasiunea pentru film, desi nimeni nu intentioneaza sa-l plateasca. Desigur, regizorul documentarist are probleme conjugale (nu s-a mai culcat cu sotia de peste un an), este falit, insa sansa ii surade atunci cand cumnatul sau, Lester (Alan Alda), un celebru prezentator TV, ii solicita, sau mai degraba accepta sa-l includa pe Cliff intr-un nou proiect.
"Delicte si faradelegi" este un film bogat in dialoguri solicitante dar memorabile, cu o dilema care ne-a bantuit pe fiecare intr-un anumit moment al vietii noastre: putem scapa nepedepsiti cu o crima si, mai mult, ne putem continua viata fara remuscari?

Imperiul mintii, regia David Lynch

2008-11-22T00:56:00.000-08:00

Nu stiu cat de familiarizat este domnul Lynch cu teatrul absurdului - acel concept cultural nascut in sanul generatiei posbelice franceze - insa sunt convins ca daca ar fi trait in acea perioada glorioasa, regizorul american s-ar fi alaturat si el grupului artistic care respingea realismul psihologic si social, dar adopta scene cu personaje vag conturate, ce apartineau unor lumi irationale si bizare. Cam in acest registru se desfasoara evenimentele si in "Inland empire", insa adaugati retetei o supradoza de oniric, cu scene filmate in semiintuneric de cosmar, unde lipsa de logica si aparitiile insolite se comprima si se extind intr-un amalgam de sensuri. Pentru ca textul meu tinde sa devina la fel de neinteligibil ca si filmul lui Lynch, am sa va spun, pe scurt, ca actrita Nikki Grace(Laura Dern) este invitata de regizorul Kingsley(Jeremy Irons) sa joace intr-un remake al unui film polonez numit 47. Se pare ca vechea productie poloneza nu a putut fi terminata niciodata, din cauza mortii misterioase si brutale a celor doi protagonisti principali. Treptat, filmul in care joaca Nikki alaturi de Devon Berk (Justin Theroux), incepe sa se confunde cu realitatea pierzandu-si firul logic si amplificand tensiunea prin aparitia efemera a unor personaje sinistre, despre care nu stim nici de unde vin, nici incotro se indreapta si nici ce legatura au cu povestea noastra.

Jaf armat, regia David Mamet

2008-11-21T11:42:00.000-08:00

"Jaf armat" sau "Heist", daca e sa ne luam dupa titlul original, este un film in care o trupa de spargatori super competenti si inventivi, cinici si lipsiti de scrupule, executa furturi la comanda in cel mai pur stil old school. Stiu, ati mai auzit placa asta, numai ca Heist-ul lui David Mamet este unul dintre cele mai savuroase din acest gen, tocmai pentru ca respecta regulile heist ca dupa manual, este intesat de dialoguri stralucite (aproape fiecare replica ne pune pe ganduri sau ne amuza) si il are pe Gene Hackman intr-un rol absolut mahnetic.
Joe Moore (Gene Hackman) este capul de afis al gastii de infractori care-i mai are in componenta pe loialul Bobby "Bob" Blane (Delroy Lindo), pe alunecoasa Fran Moore (Rebecca Pidgeon) si pe afabilul Don "Pinky" Pincus (Ricky Jay), toti piese importante , cu roluri bine stabilite. Piticul atomic Danny DeVito il interpreteaza pe avarul Mickey Bergman, un hotoman parvenit, santajist si violent, care ii comanda lui Joe lovituri atent verificate. Filmul incepe cu Joe&Co. dand o spargere la un magazin de bijuterii, pe parcursul careia o camera de supraveghere il surprinde pe Joe fara masca; o chestie care in argou heist se traduce prin "a te arde". Planurile lui Joe erau ca dupa aceasta ultima spargere - care nu e niciodata ultima - sa se stabileasca definitiv pe micutul si cochetul sau iaht, cu care sa hoinareasca pe mari si oceane alaturi de iubita sa, Fran. numai ca Mickey Bergman, tipul care transforma prazile de orice in bani, refuza sa-i dea lui Joe partea cuvenita si il obliga sa dea o ultima mare spargere (intodeauna e asa), ba mai mult, il si obliga sa-l includa in echipa pe nepotul sau, Jimmy (Sam Rockwell). Neavand de ales, noua echipa pregateste jefuirea unui avion elvetian burdusit cu lingouri de aur in forma de ciocolata, intr-un plan simplu si curajos, pus la punc de batranul si stralucitul Joe.

Citeşte şi arde, regia Ethan Coen şi Joel Coen

2008-11-21T11:39:00.000-08:00

Dupǎ superlovituri cinematografice ca “Fargo”, “Marele Lebowski” sau mult mai recentul “No Country for Old Men”, fraţii Ethan şi Joel Coen şi-au permis să se mai relaxeze puţin cu acest “Citeşte şi arde”, o comedioarǎ torsionatǎ şi cam imbecilă cu spioni, agenţi federali şi şantajişti amatori, dar cu o distribuţie aristocraticǎ şi sexy, semn cǎ partea cu încasările la box office nu le-a fost deloc indiferentă.
În sediul CIA din Washington, D.C., agentul Osbourne Cox (John Malkovich) este concediat din rândurile prestigioasei instituţii pe motiv că bea peste măsură. Tras pe linie moartă atât de subit, Cox decide să-şi scrie memoriile (memoirs, cuvânt pe care-l pronunţă extrem de preţios şi cu accent franţuzesc) pe care, mai târziu, le înregistrează pe un CD. Aşa încât memoriile sale ajung în posesia unor experţi în fitness, pentru că agentul Cox, specialist în spionaj şi securitate naţională, pierde CD-ul. I-am numit experţi în fitness pe gâsculiţă curajoasă şi cam fleşcăită Linda (Frances McDormand) şi hilarul Chad Feldheimer (Brad Pitt), un tip cu şuviţe şi tapat cu o tonă de fixativ, ambii oameni de bază ai sălii de sport Hardbodies. Cei doi au mare nevoie de bani (ea are nevoie de câteva retuşuri estetice, el e tânăr), motiv pentru care se decid să-l şantajeze pe agentul Cox. Linda, Chad şi Cox sunt foarte nătângi în demersurile lor, primii ocupaţi cu şantajul, şi ultimul cu recuperarea memoriilor. În poveste mai este loc şi pentru un alt agent federal, Harry (George Clooney), un tip însurat şi afemeiat, care are o droaie de relaţii extraconjugale la care iau parte atât Linda, cât şi Tilda (Katie Cox), ultima fiind chiar soţia incompetentului agent Cox. Filmul are o doză bună de umor de situaţie şi de limbaj (vă asigur că veţi memora câteva replici), însă nu lipsesc şi vreo două scene ceva mai violente, filmate în purul stilul fraţilor Coen.

Nu te mişca, regia Sergio Castellitto

2008-11-21T11:36:00.001-08:00

Aşa cum Charliz Theron s-a metamorfozat în pelicula “Monster” pentru a fi înspăimântător de credibilă în rolul psihopatei Aileen Wuornos, senzuala Penelope Cruz, actriţa spaniolă cu performanţe cinematografice notabile atât la Hollywood, cât şi în Europa, s-a transformat şi ea într-o camerista alienată albaneză pentru a interpreta cutremurătorul rol al Italiei, un personaj cheie în filmul lui Sergio Castellitto “Nu te mişca”.
Adaptat după romanul cu acelaşi nume scris de Margaret Mazzantini - so ţia regizorului Sergio Castellitto - filmul “No ti nuovere”, realizat în anul 2004 ne prezintă drama unui medic chirurg ce retrăieşte timp de câteva ore un potop de amintiri tulburătoare ce au ca sursa aventura sa extraconjugală cu modesta şi senzuala cameristă Italia (Penelope Cruz).
Chirurgul de succes Timoteo (Castellitto) retrăieşte tot acest calvar nostalgic în timp ce fiica sa în vârstă de numai 15, nefericita victimă a unui recent accident de circula ţie, trece printr-o dificilă procedură chirurgicală la cap. Surescitat la maxim, Timoteo aşteaptă cu sufletul la gură veşti bune despre opera ţie într-o cameră alăturată, timp în care observă pe fereastră o tânără care-i aminteşte de camerista Italia. Imediat suntem teleportaţi cu 15 ani în urmă, atunci când medicul rămâne în pană cu maşina undeva la periferia oraşului. Neavând de unde să telefoneze, Italia – care arată mai degrabă ca o prostituată şi este foarte diferită de imaginea obişnuită a Penelopei Cruz – îl invită pe Timoteo la ea acasă pentru un simplu apel. Între cei doi se declanşează imediat o dragoste carnală extrem de pasională, medicul fiind atât de descătuşat încât aproape că o violează pe biata Italia. Şi exact remuşcarea violului îl face să revină tot mai des în nefericita casu ţă roz a Italiei, o loca ţie aproape înghi ţită de câteva noi clădiri uriaşe aflate în construc ţie; panorama lor ne este prezentată de mai multe ori, aluzie vizuală ce ne poate duce cu gândul că şi Italia va fi în curând înghiţită de ceva.

Crime justificate, regia Jon Avnet

2008-11-21T10:32:00.000-08:00

Simpla prezenta a doi dintre cei mai talentati actori de la Hollywood in acelasi film sau, daca doriti, doua dintre cele mai cunoscute icon-uri pop din toate timpurile (si tot asa...), desigur, Robert DeNiro&Al Pacino, ar putea fi un motiv suficient sa vedeti acest proaspat "Righteous Kill".
Ambii actori au mai aparut in partea a doua a filmului "Nasul", dar separat,si numai cateva minte impreuna in "The Heat" al lui Michael Mann. Totusi, niciodata nu au jucat rolul unor politisti criminalisti din involburatul New York, de aceeasi parte a baricadei, timp de 101 minute, intr-un tandem pe care cred ca-l astepta toata lumea de multa vreme.
Turk (Robert DeNiro) si Rooster (Al Pacino, doi politisti cu cariera de peste 30 de ani in tabara dreptatii, ancheteaza o serie de crime ce par a fi opera unui criminal psihopat, care lasa in urma post-it-uri cu versuri justificative si debusolante, scrise, culmea, de mana. Filmul incepe cu imaginea lui Turk marturisind in fata unei camere de supraveghere cele 14 crime comise in intreaga cariera. Pe parcursul desfasurarii actiunii, imaginea revine cu noi marturisiri si detalii incriminatorii care ne conduc la un singur criminal: Turk. O alta pereche de politisti, dar mult mai tanara (John Leguizamo si Donnie Wahlberg), incepe sa suspecteze ca asasinul ar putea fi chiar cineva din politie, deoarece acesta pare a sti detalii precum trecutul sau programul victimelor, indicii care reies din versurile lasate locul faptei. Ei incep sa-si suspecteze pe Turk si pe Karen (Carla Guino), o politista binecunoscuta pentru relatiile dure cu mai multi politisti si gusturi deviante in materie de sex. Cu toate ca regizorul Jon Avnet - care a mai colaborat cu Pacino si in "88 Minutes" - pare usor stangaci, reuseste sa-i puna pe cei doi veterani ai marelui ecran intr-o lumina buna si foarte macho (mai ales De Niro), indeosebi prin dialoguri amuzante si bine tintite, dovada a faptului ca scenaristul Russell Gewirtz - cel care dadea lovitura in 2006 cu "Omul din interior", in regia lui Spike Lee - ramane un specialist al filmelor cu politisti si al finalurilor uluitoare.

Micii copii, regia Todd Field

2008-11-21T09:53:00.000-08:00

Cu trei nominalizari la Oscar anul trecut, printre care una pentru cel mai bun scenariu adaptat si, de asenemea, alte 12 premii pe la mai multe festivaluri de film din intreaga lume, "Micii copii", in regia lui Todd Field, este o realizare tulburatoare ce plonjeaza psihanalitic in vietile unor oameni ce-si duc aparent linistit existenta intr-o suburbie burgheza a carei atmosfera va va aminti de "Americam Beauty".
Sarah Pierce (Kate Winslet) este o tanara mamica ce-si duce cu regularitate fetita la locul de joaca din parc, acolo unde cele doua sunt acompaniate de alte cateva mame si plozii lor. Vietile monotone ale acestor femei sunt resuscitate numai atunci cand in parc apare un tatic sexy si misterios, Brad (Patric Wilson), impreuna cu fiul sau, prilej pentru tinerele doamne sa retraiasca, chiar daca pentru scurt timp si numai in imaginatia lor, fiorii unei aventuri. Sarah, o suferinda tipica a sindromului Madame Bovary, nu si-a definitivat studiile in literatura deoarece s-a casatorit cu un barbat mai in varsta, care insa ii ofera tot confortul material. Spre deosebire de eroina lui Flaubert, Sarah este profund neglijata de sotul sau, care pare mai degraba preocupat sa-si satisfaca deviatiile sexuale navigand pe Internet. Brad(taticul misterios din parc) duce si el o viata linistita de intretinut, dar teribil de rutinata, in care are doua sarcini majore: sa aiba grija de fiul sau si sa-si dea examenul de drept care-i va permite sa devina avocat. Intre timp, frumoasa lui sotie, Kathy (Jennifer Connelly), munceste cat pentru doi si reintra in viata de familie cand fiul deja doarme, iar Brad studiaza pentru examen. Sarah si Brad devin amanti, in speranta gasirii unei alternative la viata lor searbada si ermetica la orice raza de fericire. Atmosfera filmului este scurcircuitata de povestea tulburatoare a unui alt nefericit, pedofilul Ronnie J. McGorvey (Jackie Earle Haley), care, desi are in jur de 50 de ani, inca traieste sub acoperisul si privirea protectoare a mamei sale.

Diavolul se imbraca de la Prada, regia David Frankel

2008-11-21T09:47:00.000-08:00

Din momentul in care omenirea a parasit comuna primitiva – acea formatiune social-economica bazata pe diviziunea naturala a muncii pe sexe si varste si repartitia produselor in mod egal, situatie care s-a lungit in cea mai indelungata perioada din istorie – s-a trecut la o noua oranduire sociala care s-a manifestat in toate societatile, mai bland sau mai dur, da, ati ghicit, este vorba despre: sclavagism.

Filmul lui David Frankel, programat de HBO maine seara, o adaptare a romanului "The Devil Wears Prada" scris de Lauren Weisberger in anul 2003, este o poveste, daca nu despre sclavagism, in mod sigur despre exploatarea societatii capitaliste si a santajului pe care il practica corporatiile multinationale cu tinerii aflati la inceput de cariera. Andy Sachs este o tanara absolventa de jurnalism care, printr-un miracol pe care nici macar nu-l percepe, ajunge sa ocupe postul de asistenta a faimoasei Miranda Priestly (Meryl Streep), redactorul-sef al unei publicatii renumite in lumea modei, Runway. Miranda este o dictatoare absoluta – in genul sefilor care cer totdeauna imposibilul – stilata, temuta si respectata, atat de angajatii publicatiei Runway, cat si de tot felul de designeri din lumea modei. Pe scurt, ea este cea care da tonul in industrie. Andy este mai degraba o tanara cu gusturi simple, cu rationamente oneste si de bun-simt, care nu citeste Runway si nici nu prea se cramponeaza de fashion. Cu toate astea, Andy invata repede si suporta cu stoicism pretentiile artificiale si snoabe ale Mirandei, insa totul cu pretul intregului ei timp pe care il are la dispozitie. In timp ce relatia cu iubitul si cu prietenii incepe sa se ruineze, Andy patrunde tot mai adanc in lumea stralucitoare a modei, incepe sa se imbrace bine si sa cunoasca oameni importanti. Desi titlul v-ar putea impinge sa credeti ca-i doar o poveste superficiala, despre fashion si alte artefacte dispensabile, filmul "Diavolul se imbraca de la Prada" este incarcat de invataminte si intesat de situatii in care s-ar putea recunoaste foarte multi workaholici si nu numai.

"Tentatia cash-ului", regia Eric Besnard

2008-11-21T09:46:00.001-08:00

"Tentatia cash-ului" este o comedioara alambicata, cu tonuri de heist movie, in care mai multi indivizi de neincredere (toti sarlatani urmariti de politie) planuiesc o spargere la comun; numai ca pe parcurs vireaza si incep sa se tradeze unii pe altii si sa joace la cacealma, desigur, totul in speranta ca ei vor ramane la final cu cascavalul, pardon, cu cash-ul.

Desi are elemente pe care le-am mai vazut in filme precum seria Ocean’s, a lui Steven Soderbergh (femei fatale, impostori galanti, masini de lux etc.),"Tentatia cash-ului" este un "champagne film" (termen frantuzesc, deh...) total lipsit de tensiunea specifica filmelor heist, cu o atmosfera mai degraba flashy si prea putin incarcata, in care spectatorul intra rareori.
Cash (Jean Dujardin) este un escroc sarmant – in genul tipilor din reclamele la aparate de ras - care planuieste o spargere de mare amploare alaturi de posibilul sau viitor socru, Maxim (Jean Reno). Numai ca dl Cash este monitorizat indeaproape de o politista perspicace din cadrul Europol, o tipa deloc lipsita de sex-appeal – distinsa Julia (Valeria Golino).Aflat intr-o postura oarecum delicata (o trupa de mercenari in costume negre il alergau de mama focului cu intentia de a-l ucide), Cash se refugiaza in duba ticsita de aparatura pentru spionaj a politistei. Neavand incotro, Cash o va include si pe Julia in planul mult asteptatei spargeri, nu inainte de a-i dezvalui o parte din strategia pe care o pusese la cale. Numai ca Maxim, o adevarata legenda in lumea escrocilor, pare capabil sa dejoace chiar si cel mai viclean plan. Pe parcurs, filmul ne plimba prin apartamente de lux, hoteluri cu multe stele si salupe de mare viteza, iar incalcitele rasturnari de situatie si surprizele nebanuite pun accent pe inteligenta personajelor si pe atentia spectatorilor.

"Bandele din New York", regia Martin Scorsese

2008-11-21T09:43:00.000-08:00

Adaptat dupa romanul omonim al lui Herbert Asbury, scris in 1928, filmul "Gangs of New York", poate cel mai conventional din intreaga cariera a lui Martin Scorsese, ne plaseaza in atmosfera brutala si nesigura a marelui oras american din anii 1846 – 1860, aflat pe atunci intr-o agonizanta cautare a echilibrului etnico-social.

Lupta anglo-irlandeza a trecut de partea cealalta a Atlanticului, iar cele doua tabere care isi disputa suprematia asupra Manhattanului sunt "nativii" protestanti, cu origini anglo-olandeze, si noii sositi de peste ocean, irlandezii, in marea lor majoritate catolici. Prima este condusa de Bill "The Butcher" Cutting (Daniel Day-Lewis, senzational, cum altfel?), ale carui cutite nu ezita sa transeze si carnea umana, iar de partea cealalta, pastorul Vallon (Liam Neeson) conduce gruparea irlandeza autointitulata straniu "Dead Rabbits", alaturi de tanarul sau fiu, Amsterdam (Leonardo DiCaprio)."The Butcher" il ucide pe Vallon intr-una din violentele incaierari care aveau loc aproape cu regularitate, insa Amsterdam reuseste sa scape prin fuga. Cu intentia de a-si razbuna tatal, 16 ani mai tarziu, Amsterdam se reintoarce in sordidul cartier Five Points, ce-l are in frunte tot pe diabolicul Bill Cutting si care tocmai sarbatorea - ca in fiecare an - glorioasa si infama eliminare a adversarului sau. Amsterdam reia legatura cu un vechi prieten pe nume Johnny Sirocco (Henry Thomas), un gainar care executa furturi minore la comanda pentru banda "nativilor", reusind sa se apropie de "The Butcher" insusi.
Odata intrat in cercul acestuia, Amsterdam recunoaste cativa dintre fostii locotenenti ai tatalui sau, printre care si loialul Happy Jack Mulraney (John C. Reilly). Intr-un splendid New York de secol XIX – pentru care producatorii filmului au scos din buzunare aproape 100 de milioane de dolari –, Amsterdam planuieste sa-l ucida pe "The Butcher" chiar in ziua in care acesta sarbatoreste (in plina strada) victoria asupra bandei "Dead Rabbits", totul in semn de razbunare publica.

"Nu te pune cu Zohan", regia Dennis Dugan

2008-11-21T09:41:00.001-08:00

Zohan Dvir (Adam Sandler) este un agent al Mossadului – ceva intre erou si supererou – temut si detestat de dusmanii Palestiniei, dar adorat de fete si apreciat de prieteni.
Filmul incepe cu Zohan aflat intr-o binemeritata vacanta, cand, brusc, trupele Mossad ii strica toata buna dispozitie si il trimit intr-o noua misiune extrem de riscanta, in care are dificila sarcina de a-l lichida pe dusmanul numarul unu al Israelului, temutul Phantom (John Turturro). Nu va faceti griji, Zohan este atat de puternic incat gloantele nu-i fac nici un rau (le poate opri si cu dintii), sparge zidurile cu o simpla lovitura de picior, iar pe dusmani ii innoada (la propriu), asa cum fac contorsionistii de la circ.In plina lupta cu Phantom, Zohan isi insceneaza moartea si emigreaza clandestin in SUA (ascuns intr-o cusca de caini) pentru a-si urma propriul vis american, acela de a deveni… hair stylist. Dupa cateva aventuri hilare, Zohan ajunge sa lucreze intr-un salon detinut de frumoasa Dalia (Emmanuelle Chriqui), care, absolut intamplator, se afla vizavi de un restaurant palestinian. Desi acum are o coafura diferita, Zohan este recunoscut de un sofer de taxi, razbunatorul Salim (Rob Schneider cu mustata), si lupta palestiniano-israeliana pare gata sa se reia. Nici vorba. Cele doua tabere se reunesc pentru a trai fiecare The American Dream, si chiar coopereaza in momentele delicate. Desi ridicol si grosolan in toate felurile posibile, plin de clisee si de referinte pop parodiate, filmul "Nu te pune cu Zohan" are un mesaj politic clar ca lumina zilei: impacarea istorica dintre israelieni si palestinieni si convietuirea lor pasnica, desi, momentan, numai pe strazile din Brooklyn.

"Cu sufletul la gura", regia Jean-Luc Godard

2008-11-21T09:39:00.000-08:00

In urma cu aproape 50 de ani, filmul "Cu sufletul la gura" (1959), in regia maestrului franco-elvetian Jean-Luc Godard, taia respiratia cinefililor din toata lumea printr-o abordare cu totul noua, ce incalca regulile stabilite la Hollywood si se integra deplin in noul val cinematografic botezat de un grup de critici francezi "La Nouvelle Vague". "À bout de souffle", primul lungmetraj din cariera cineastului Jean-Luc Godard, ii are ca protagonisti pe monumentalul Jean-Paul Belmondo (pe atunci un tinerelde 26 de ani) si pe seducatoarea Jean Seberg, o actrita extrem de prolifica, devenita un adevarat icon in cinema imediat dupa acest film.
Povestea este extrem de simpla si se poate rezuma in cateva paragrafe: un tanar delincvent sarmant, pe nume Michel Poiccard (Jean-Paul Belmondo), devine urmarit general dupa ce ucide un politist si fura mai multe masini. Fara un franc in buzunar, dar indragostit de Patricia Franchini (Jean Seberg) – o tanara studenta americana ce aspira la statutul de jurnalist –, Michel ajunge la Paris pentru a se intalni cu un prieten care ii datora bani. Michel si Patricia se reintalnesc intr-un decor ultraurban, splendid – ea vindea ziarul New York Herald Tribune pe strada, el tocmai comisese inca o gainarie –, iar comunicarea dintre cei doi este fuzionala si simbiotica. Ea ii vorbeste de arta, de realizari sociale si de iubiri shakespeariene, el vrea sa se culce cu ea si sa fuga impreuna la Roma. Dar nu neaparat firul narativ al filmului este cu totul iesit din comun, ci inovatiile stilistice New Wave pe care Jean-Luc Godard le pune in practica din plin. De exemplu adresarea directa la camera a actorului sau acele "jump cuts", adica eliminarea unei scurte secvente din cadru in miscare si modificarea brusca a pozitiei obiectului sau actorului. Desigur, "Cu sufletul la gura" nu este doar un film de referinta intesat de inovatii tehnice si estetice, ci si o perspectiva asupra conditiei umane si a abordarilor existentiale.

"Hancock", in regia lui Peter Berg

2008-11-21T09:34:00.001-08:00

Desi in saptamana aceasta se anunta una din cele mai "hot" productii ale box-office-ului american, filmul "Hancock" poate fi o solutie daca v-ati gandit sa va refugiati din calea temperaturilor ridicate printr-o vizita la cinema.

Supereroul Hancock ii va fascina pe copii, ii va face pe parinti sa ridice uimiti din sprancene (gandind: "Cat de departe s-a ajuns cu efectele speciale") si-i va dezorienta pe bunici, prin simplul motiv ca pe vremea lor Superman arata cu totul altfel si, in mod cert,era mult mai politicos. Ei bine, toata lumea se va amuza, pentru ca numai asta se poate intampla atunci cand Will Smith joaca rolul unui supererou atipic, in pantaloni scurti si tenisi, care bantuie prin Los Angeles cu o sticla de whisky in mana. Hancock este un homeless cu puteri supranaturale, poate sa zboare, sa arunce din cand in cand cate o masina in vazduh si, chiar daca e cam indolent si chiar brutal cu cei din jur, este mereu bine intentionat. Desi le salveaza vietile oamenilor inainte ca acestia sa-si dea seama sau ii prinde pe cei mai periculosi raufacatori din oras, Hancock este un personaj nu tocmai bine vazut in comunitate. Sa ne intelegem, eroul nostru trage la masea, isi incheie spectaculoasele zboruri aterizand in intersectii si lasand in urma cratere precum meteoritii din filmele SF si nici nu se sfieste sa fie badaran si cinic cu oamenii obisnuiti de pe strada.
Firul povestii se modifica in momentul cand Hancock ii salveaza viata lui Ray (Jason Bateman), un PR-ist celebru in oras. Ray este convins ca-i poate schimba viata lui Hancock, imbunatatindu-i imaginea si facand din el un supererou clasic, iubit de oamenii cinstiti si detestat de raufacatori. Problemele apar atunci cand sotia lui Ray, Mary, jucata de mereu fermecatoarea Charlize Theron, surprinde pe toata lumea atunci cand ne dezvaluie un adevar pe care nu l-am fi banuit niciodata. Nu va fie teama, povestea e ceva mai complicata de atat, iar daca din intamplare va era dor de supereroi, atunci Hancock este o alegere buna si o productie extrem de noua.

"Babel", in regia lui Alejandro Gonzales Inarritu

2008-11-21T09:32:00.001-08:00

Ideea de Sat Global decretata de Marshall McLuhan in anul 1967, care anunta nasterea unei paradigme revolutionare si ne invita sa luam parte la un happening simultan - indiferent in ce parte a planetei ne-am afla - s-ar putea traduce in acceptiunea cinematografica a regizorului mexican Alejandro Gonzales Inarritu prin filmul sau Babel.
Ajutat de scenaristul Guillermo Arriaga, cu care a mai colaborat si la "Amores perros"(2000) si "21 Grams" (2003), filmul lui Inarritu, programat in aceasta seara la HBO,reuneste patru povesti aparent distincte, care isi vor dezvalui conexiunile la sfarsit, intr-un deznodamant dramatic pentru fiecare dintre ele.
Susan si Richard, interpretati de Cate Blanchett si Brad Pitt, sunt un tanar cuplu american aflat intr-o vacanta de recuperare psihica in Maroc, dupa ce unul dintre cei trei copii ai lor si-a pierdut viata. Pe de alta parte, Abdullah (Mustapha Rachidi) este un pastor marocan care isi pazeste turma alaturi de cei doi fii ai sai, Ahmed si Yussef, intamplator chiar in zona pe care o viziteaza Susan si Richard.In tot acest timp, la Tokyo, o adolescenta surdo-muta, pe nume Chieko (Rinko Kikuchi), traverseaza o criza specifica varstei ce oscileaza intre dorinta de a-si incepe viata sexuala si sinucidere. si, in fine, a patra poveste o are in centru pe Amelia (Adriana Barraza), bona celor doi copii ai cuplului Susan&Richard, ramasi in SUA. Alaturi de cei doi copii, Amelia (emigrantã ilegala in SUA) se intoarce in Mexic pentru nunta fiului sau si evenimentele isi dezvaluie latura lor absurda in momentul trecerii granitei. Nu va mai dezvalui nimic, insa nu ma pot abtine sa nu va semnalez imaginea depoleita in mod intentionat de Inarritu, a superstarurilor Cate Blanchett si Brad Pitt, care isi interpreteaza atat de bine rolurile incat vor fi la fel de credibili precum autenticitatea turmei de capre a d-lui Abdullah.

"Parfumul: Povestea unei crime", regia Tom Tykwer

2008-11-21T09:29:00.000-08:00

Dupa ce si-a pus semnatura pe spectaculosul "Alearga, Lola, alearga" si pe un episod din memorabilul "Paris, je t’aime" (Faubourg Saint-Denis) – alaturi de alti cineasti consacrati –, regizorul Tom Tykwer s-a incumetat sa faca ceea ce multi considerau ca-i aproape imposibil: ecranizarea romanului "Parfumul: Povestea unei crime", scris de romancierul german Patrick Suskind in 1985.
Imaginati-va atmosfera sufocanta a Parisului din secolul al XVIII-lea, suprapopulat si insalubru, iaracum ganditi-va ca natura v-a inzestrat cu cel mai puternic simt olfactiv din cate au existat vreodata si aveti capacitatea de a identifica mirosul unui corp uman aflat la cateva mile departare.
Simplificand la maximum, acesta este Jean Baptiste Grenouille (Ben Whishaw), un copil orfan, abandonat de mama intr-o piata de peste si crescut de o doica incapabila sa iubeasca.
Revenit in strada, Grenouille percepe lumea aproape exclusiv prin intermediul mirosului, iar geniul sau ii permite sa-si imagineze parfumuri alcatuite din cele mai neobisnuite miresme ale pamantului, asemenea unui compozitor atent la simfonia unei orchestre uriase. Se angajeaza in atelierul unui blanar, care il exploateaza ca pe un animal de povara, dar dovedeste o rezistenta incredibila la efort si la boli.
Aici deprinde arta de a tabaci si de a prelucra blanurile si pieile, o indeletnicire extrem de utila pentru ce avea sa faca mai tarziu. Norocul ii surade atunci cand il intalneste pe Baldini (Dustin Hoffman), un reputat parfumer al orasului, de la care invata cateva tehnici elementare de preparare a parfumurilor. Fiind de-a dreptul consumat de obsesia de a crea cel mai sublim parfum – care, la final, se va dovedi capabil sa dezinhibe oamenii, subjugandu-i intr-o orgie colectiva –, Grenouille descopera geniala compozitie in mirosurile trupurilor unor fete, selectate atent cu exigentul sau nas. Opac la orice sentiment uman, Grenouille devine un ucigas in serie perfect, al carui destin unic este alcatuirea celei mai seducatoare esente de parfum din toate timpurile. Daca v-ati hotarat deja, atunci fiti gata sa urmariti un film exceptional, ale carui imagini stridente si contrastante – unele sublime si fermecatoare, altele grotesti – va vor stimula nu doar vazul si auzul, ci si mirosul.

"De partea cealalta", regia Fatih Akin

2008-11-21T09:28:00.000-08:00

Premiat anul trecut pentru cel mai bun scenariu in cadrul Festivalului de la Cannes, filmul "De partea cealalta" ("Auf der Anderen Seite") este al cincilea lungmetraj cu care Fatih Akin, regizorul turc nãscut la Hamburg, pune din nou pe tapet dialogul intercultural, tema imigratiei, ideea de schimbare prin cunoastere si, poate cel mai important si mai tragic totodata, fragilitatea vietii in fata mortii.
"Imi apartii!", ii spune Ali Aksu, un emigrant turc pensionar si vaduv, prostituatei Yeter,dupa ce, in prealabil, convenisera asupra unei relatii de concubinaj, aparuta din teama de singuratate a batranului, dar si din dorinta de a reveni la o viata normala si sigura a femeii. Fiul lui Ali, Nejat Aksu, profesor de limba germana la Universitatea din Hamburg, nu este foarte incantat de relatia celor doi, insa incepe sa o indrageasca pe Yeter atunci cand afla ca aceasta a venit in Germania pentru a finanta studiile fiicei sale, ramasa in Turcia.
Moartea accidentala a lui Yeter raceste mult relatiile dintre tata si fiu, iar Nejat pleaca la Istanbul in cautarea fetei ramase orfana de mama. Ceea ce Nejat nu stie este faptul ca Ayten, fiica lui Yeter, face parte dintr-o miscare activista kurda ce lupta pentru drepturile omului si se afla deja in Germania. Singura printre straini, Ayten o intalneste pe Lotte, o studenta germana care este imediat sedusa de povestea tragica a fetei din Turcia. Fiind emigranta ilegala, Ayten este deportata inapoi in Turcia, unde va fi condamnata la ani grei de inchisoare. De aici, actiunea in genul perspectivelor multiple se muta pe malul Bosforului, iar personajele pleca, rand pe rand, intr-o calatorie care le va reorienta definitiv viata. De sase personaje generos conturate, impulsive si idealiste, a avut nevoie Fatih Akin pentru a scrie aceasta splendida poveste a contrastelor culturale, a distantelor tot mai mari dintre destine si a deja repetatei reintoarceri in Turcia. Un motiv in plus pentru a vedea filmul este emotionanta rezonanta a coloanei sonore, unul din mijloacele predilecte pe care Akin le foloseste in comunicarea cu spectatorul. Filmul trebuia sa aiba premiera in acest week-end, dar a fost reprogramat la inceputul lunii iulie.

"Visul Cassandrei", regia Woody Allen

2008-11-21T09:26:00.001-08:00

Chiar daca titlul v-ar putea duce cu gandul la vreo telenovela sud-americana, "Visul Cassandrei", al treilea film pe care legendarul regizor newyorkez Woody Allen l-a realizat in Marea Britanie, dupa "Match Point" (2005) si "Scoop" (2006), ne pune pe tava o poveste veche de cand lumea intr-o forma cat se poate de moderna si catifelata: caderea omului in pacat.
Ian si Tery sunt doi frati londonezi din clasa de mijloc, care, desi inca locuiesc cu parintii, aspira la cariere de succes si la ascensiunesociala. Ian (Ewan McGregor) este un filfizon tipic, obligat sa-si ajute tatal in treburile administrative ale propriului restaurant, iar Tery este un mecanic auto impatimit al jocurilor de noroc si al curselor de caini. Dupa ce Tery castiga o suma importanta la curse, cei doi frati devin proprietarii unui mic iaht numit "Cassandra’s Dream". Viata lor se schimba atunci cand unchiul lor din SUA, un reputat chirurg estetician, ii roaga sa-l asasineze pe unul dintre partenerii sai de afaceri. Desigur, totul in schimbul unei mari sume de bani.
Asa cum probabil va asteptati, lucrurile degenereaza intr-o tragedie greaca, dilematica si antrenanta, de unde protagonistii vor iesi cam sifonati.
Chiar daca as exagera spunand ca fanii lui Woody Allen vor iesi zdruncinati din sala de cinema dupa acest film (poate doar in sens negativ), pot spune cu mana pe inima ca admiratorii lui Ewan McGregor si/sau Colin Farrell vor avea toate motivele sa fie incantati. Cei doi se potrivesc de minune, isi interpreteaza rolurile credibil si sunt, fara indoiala, cea mai tare veriga a filmului.

"Capote", regia Bennett Miller

2008-11-21T09:23:00.001-08:00

In 1959, o stire aparuta in ziar despre o crima feroce si aparent gratuita, petrecuta in oraselul Holcomb din statul Kansas, ii atrage atentia lui Truman Capote (Philip Seymour Hoffman), jurnalist faimos si poate unul dintre cei mai importanti romancieri americani ai secolului trecut.
Considerand evenimentul o sursa de inspiratie pentru realizarea unui material amplu in revista The New Yorker, Truman ii solicita editorului sau permisiunea de a se deplasa in Kansas pentru o mai buna documentare.
Criminalii Perry Smith (CliftonCollins Jr.) si Dick Hickock (Mark Pellegrino) se afla deja in arestul politiei atunci cand Truman ajunge in Holcomb, insotit de prietena sa din copilarie, scriitoarea Nelle Harper Lee (Catherine Keener), autoarea romanului de succes "Sa ucizi o pasare cantatoare". Excentricul Truman Capote, o aparitie literalmente exotica in peisajul provincial din Kansas, cucereste repede inimile localnicilor si pe ale celor doi asasini, de care este nevoit sa se apropie pentru a smulge seva naratiunii. O data cu trecerea timpului, Truman isi da seama ca uciderea familiei fermierului Herbert Clutter – de unde n-au scapat cu viata nici sotia si nici cei doi adolescenti – poate deveni subiectul unui roman nonfictiune, pe care-l vedea deja o capodopera menita sa-i aduca faima.
Folosindu-si din plin sarmul si pozitia sociala, Capote ii promite lui Perry Smith ca va face tot ce-i sta in putinta pentru a-l salva de la condamnarea la moarte daca acesta ii va oferi modul si motivul pentru care a savarsit abominabila crima.
Extrem de evaziv din punct de vedere moral, tulburator si fermecator deopotriva, filmul lui Bennett Miller este fara indoiala una dintre capodoperele cinematografiei anilor 2000, in care Philip Seymour Hoffman – rasplatit, printre multe alte distinctii, si cu Premiul Oscar – face rolul vietii sale.

"Imperiul mintii", regia David Lynch

2008-11-21T09:19:00.000-08:00

Nu stiu cat de familiarizat este domnul David Lynch cu teatrul absurdului - acel concept cultural nascut in sanul generatiei postbelice franceze – insa sunt convins ca daca ar fi trait in acea perioada istorica, regizorul american s-ar fi alaturat si el grupului artistic care respingea realismul psihologic si social, dar adopta scene cu personaje vag conturate, ce apartineau unor lumi irationale si bizare.
Cam in acest registru se desfasoara evenimentele si in "Imperiul mintii", insa adaugati retetei o doza mare deoniric, cu scene filmate intr-un semiintuneric de cosmar, unde lipsa de logica si aparitiile insolite se comprima intr-un amalgam de sensuri.
Pentru ca textul meu deja devine la fel de putin inteligibil ca si filmul lui Lynch, am sa va spun, pe scurt, cã actrita Nikki Grace (Laura Dern) este invitata de regizorul Kingsley (Jeremy Irons) sa joace intr-un remake al unui film polonez, numit 47. Se pare ca vechea productie poloneza nu a putut fi terminata niciodata, din cauza mortii misterioase si brutale a celor doi protagonisti principali.
Treptat, filmul in care joaca Nikki, alaturi de Devon Berk (Justin Theroux), incepe sa se confunde cu realitatea, pierzandu-si firul logic si amplificand tensiunea prin aparitia efemera a unor personaje destul de sinistre, despre care nu stim nici de unde vin, nici incotro se indreapta si nici ce legatura au cu povestea noastra. Daca cumva v-am convins sa vedeti "Imperiul mintii", atunci ma simt nevoit sa va previn ca aveti nevoie de nervi tari si inclinatie spre povesti misterioase.

Batman "Cavalerul Negru"

2008-11-21T09:15:00.000-08:00

Mai intunecat ca niciodata, mai filosofic si mai devastator decat orice alta productie cu supereroi din cate au existat, filmul lui Christopher Nolan "Cavalerul Negru" – a sasea parte a seriei Batman – este, unul dintre, filmele-senzatie al acestei veri.
Dupa ce in 2005 si-a incercat norocul cu "Batman – Incepturi", si n-a facut-o deloc rau, regizorul londonez revine cu o noua poveste despre eroul-liliac, de data aceasta mult mai profunda, ce oscileaza intre cinema si entertainment pe parcursul a 152 de minute.
Batman, a.k.a. playboy-ul Bruce Wayne, interpretat tot de Christian Bale, s-a cam saturat sa salveze orasul Gotham de raufacatori, motiv pentru care incearca sa paseze aceasta responsabilitate procurorului districtual Harvey Dent/Two-Face (Aaron Eckhart).
O problema mai grava decat toata mafia locala este insa The Joker (Heath Ledger), un individ straniu si infricosator, care vrea cu orice pret sa arunce orasul Gotham intr-un haos total. Mai mult, intentia sa diabolica este de a-l determina pe cel responsabil cu instaurarea dreptatii sa devina la fel de crud ca el insusi, pentru ca lumea sa isi piarda orice speranta. Din tabara dreptatii mai fac parte Lt. James Gordon (Gary Oldman), specialistul in gadgeturi de spionaj Lucius Fox (Morgan Freeman) si fosta iubita a lui Batman, Rachel Dawes (Maggie Gyllenhaal).
Filmul nu este usor de urmarit, se vorbeste in pilde si se dezbat idei asupra conditiei umane in momente limita, iar prestatia lui Heath Ledger, Jokerul terorist de dragul terorii, este absolut naucitoare. Pur si simplu veti astepta cu sufletul la gura revenirea lui pe ecran, desi stiti ca acest lucru ar produce serioase daune tuturor. De notat si imaginea foarte buna a acestui film; il veti adora pe Batman circuland cu viteza pe acea "Batcycle", cu mantia fluturandu-i in urmã apocaliptic.

"Roma", regia Federico Fellini

2008-11-21T09:12:00.000-08:00

Desi nu este cel mai important film al lui Federico Fellini, lungmetrajul "Roma", realizat in anul 1972, este o docu-drama ce-si are seva chiar in povestea tineretii marelui regizor, dar mai ales in viata, pulsul si vraja marelui oras. Foarte colorat la propriu si la figurat, filmul programat de Pro Cinema in aceasta seara este un colaj ce reuneste stilurile documentar si autobiografic, pe care Fellini le decoreaza cu imagini monumentale si umor spontan si rasat.
Construit ca o mica colectie de episoade ce reflectaviziunea, amintirile si opiniile regizorului asupra Romei, filmul debuteaza cu un grup de scolari aflati pe urmele intemeietorilor orasului, intr-o excursie didactica. Imediat dupa aceea, aceiasi scolarii (intuim ca si Fellini este printre ei) se afla intr-o sala de clasa unde exerseaza recunoasterea monumentelor istorice ale Romei, urmarind o serie de diapozitive ce sunt intrerupte la un moment dat – spre hazul copiilor si disperarea dascalilor – cu imaginea unei tinere imbracate provocator. Foarte repede scolarul Fellini se preschimba intr-un tanar elegant si discret (Peter Gonzales), care pleaca la Roma. Savoarea filmului cam de aici incepe si vom avea parte de imagini ce ne vor plimba prin cartierele muncitoresti, cu oameni simpli si galagiosi, vom trece apoi in subteranele metroului – cu permanentele sale vestigii antice –, cu prezentari ale traficului aglomerat si tensiunile sale, pentru a incheia cu nenumarate referinte din arta, religie si, bineinteles, istorie.
Latura documentara a filmului ne prezinta varietatea, tensiunile sociale ale anilor ‘70, opiniile politice impartite, cu hippie radicali, cu parade ale prostituatelor, ale preotilor, precum si cateva momente splendide si intime din sanul comunitatii italiene. Va promit ca scena servirii cinei la comun cu tot cartierul, cu mesele pline de paste aflate la numai cativa centimetri de linia tramvaiului ce trece lenes si intim pe langa meseni va va cuceri din prima.

"Paranoid Park", regia Gus Van Sant

2008-11-21T09:10:00.000-08:00

Desi tardiv, penultimul film al domnului Gus Van Sant, fascinantul "Paranoid Park" (ultimul fiind "Milk", cu Sean Penn), pentru care regizorul preferat al skateboarderilor, al grungerilor si al tinerimii "cool" a semnat nu doar regia, ci si scenariul, ajunge, in fine, si pe ecranele din Romania.
Inspirat de romanul omonim al lui Blake Nelson, "Paranoid Park" este un film care patrunde, ca si alte realizari ale lui Van Sant, in universul instabil si nesigur al adolescentilor (americani),redat, inca o data, pe cat de poetic si sublim, pe atat de experimental si coplesitor.
Dupa ce-si incheie vizita la Paranoid Park – un spatiu urban cu dimensiuni mitice si rezervat exclusiv skateboarderilor –, Alex, un adolescent cu chip angelic si suflet sensibil, el insusi skateboarder, se urca clandestin in trenul marfar care il lasa mai aproape de casa. Din nefericire, Alex este atacat de un paznic vigilent si absurd de violent de la caile ferate. In lupta, paznicul este impins accidental si calcat de un tren care circula pe o linie vecina, dand nastere unei scene tragice si grotesti, dar si crizei existentiale a lui Alex. Desi nu poate fi vorba de acelasi lucru, procesul de constiinta al lui Alex ne duce cu gandul la Raskolnikov, probabil unul din cele mai influente personaje din literatura, cu ecou puternic si in cinematografie. Spre deosebire de eroul lui Dostoievski, drama lui Alex nu e atat de mare pentru ca el nu a premeditat nimic, iar incidental nu este o crima, ci un accident. Totusi si el este coplesit de dorinta crescanda de a marturisi, dar, absolut firesc, si foarte speriat de repercusiuni, care oricum nu l-ar readuce la viata pe paznic. Daca nu aveti timp de "Crima si Pedeapsa", mergeti sa vedeti acest splendid film al lui Gus Van Sant. Va promit ca veti fi incantati de imagine – skateboarderi filmati in slow motion, cu staif artistic –, dar si o dilema existentiala perpetua.

"Hellboy II: Armata de Aur", regia Guillermo del Toro

2008-11-21T09:02:00.000-08:00

Dupa sangerosul "Blade II" (2002), entuziasmantul "Hellboy" (2004) si capodopera "Labirintul lui Pan" (2006) – distinsa cu trei premii Oscar –, maestrul fabulosului, al creaturilor mecanice si al locurilor intunecate si imemoriale, Guillermo del Toro ne prezinta "Hellboy II: Armata de Aur".
O s-o spun din capul locului. "Hellboy II: Armata de Aur" are mai multi muschi, mai multe arme sofisticate, mai multi monstri fantastici, mai mult umor si mai multe scene delupta spectaculoase decat "Blade II" si "Hellboy" la un loc.
Hellboy (excelentul Ron Perlman), copilul nascut din flacarile iadului, dar salvat de dr. Trevor Broom, este si acum tot de partea binelui, ca reprezentant al Biroului de Cercetari Paranormale (B.P.R.D) – o organizatie secreta creata de Roosevelt in 1943. Hellboy o are alaturi pe iubita sa, Liz (Selma Blair), care este foarte eficienta in folosirea puterilor sale pirokinetice, pe gentilomul Abe, un personaj-amfibie care poate descifra trecutul si viitorul cu ajutorul puterii psihogenice, pe agentul special Tom Minning (Jeffrey Tambor) si pe Johann Krausss din Germania, o fiintaesoterica protoplasmatica ce stapaneste cu usurinta entitatile mecanice si organice.
Lupta se da intre Hellboy& Co. si printul Nuada, conducatorul despotic si vicelan al lumii subterane (fii originari ai Pamantului), care incalca armistitiul stravechi si pune la cale cucerirea lumii de sus (omenirea), avand de partea sa o armata indestructibila de creaturi mecanice si supuse (Armata de Aur).
Desi are fix doua ore, filmul este tranchilizant, iar creaturile monstruoase nascocite de Guillermo del Toro par extrase din cosmarul unui opioman ce si-a hranit subconstientul cu toate basmele, miturile si simbolurile civilizatiilor. Nu ma pot abtine sa nu repet genialul indemn al criticului de film Andrei Cretulescu : "Go straight to... Hellboy!"

"Oglinzi Malefice", regia Alexandre Aja

2008-11-21T08:56:00.000-08:00

Dupa ce a explorat anterior limitele sadice ale naturii umane in schizofrenicul "Haute Tension" (2003) si in lugubrul "The Hills Have Eyes" (2006), regizorul si scenaristul Alexandre Aja ataca, in ultimul sau film, elementele sumbre ale mitologiei din fata si, mai ales, din spatele oglinzilor, cu un remake dupa filmul sud-coreean de groaza "In oglinda".

Ben Carson (Kiefer Sutherland) este un fost detectiv din NYPD, suspendat din functie dupa ce a ucis accidental un ofiter sub acoperire. Sfasiat deremuscari si daramat profesional, Ben s-a aruncat in bratele alcoolului si analgezicelor, lucru care l-a indepartat tot mai mult de sotie si cei doi copii, iar acum locuieste in apartamentul surorii sale, in Queens. Disperat sa-si refaca viata, Carson isi ia o slujba ca paznic de noapte la ruinele magazinului universal Mayflower (Biblioteca Nationala din Bucuresti!). Ceea ce a fost candva un simbol al prosperitatii si grandorii new yorkeze se afla acum intr-un stadiu de degradare, cufundat in intuneric, ca o epava ruginita, distrusa de un incendiu urias care a devorat numeroase vieti inocente.
Patruland printre ramasitele obscure si carbonizate ale magazinului, sinistru (dar profund artificial) decorat cu manechine din plastic, care demult erau acoperite de vestimentatii luxoase, Carson incepe sa vada tot felul de lucruri terifiante in marile oglinzi ornamentale ce impodobesc inca magazinul Mayflower. De aici incolo tensiunea si hidoseniile se dezlantuie si va avertizez ca nu lipsesc fazele explicite cu beregati taiate, monstri de dincolo si alte grozavii de gen. Povestea are la baza si o legenda, ca in mai toate filmele remake dupa pelicule asiatice, dezvaluindu-ne treptat si detectivist adevarul.

Din film nu lipsesc nici clasicele momente enervante in care eroul, daramat psihic si emotional, e singurul care cunoaste adevarul, dar nu este crezut nici macar de cei mai intimi apropiati, ingreunand si mai mult atmosfera si rezolvarea lucrurilor. Mergeti la acest film daca sunteti curiosi sa vedeti cum transforma un regizor francez de numai 30 de ani, Bucurestiul in New York, cu ajutorul montajului si al decorurilor atent gandite.

Little Miss Sunshine, regia Jonathan Dayton si Valerie Faris

2008-11-21T08:38:00.000-08:00

Daca nu ati reusit inca sa vedeti acest absolut incantator "Little Miss Sunshine", sau vreti sa-l revedeti pentru a nu stiu cata oara – un film in regia vibrantului cuplu Jonathan&Valerie, foarte cunoscuti pentru descinderile superpremiate din lumea videoclipurilor muzicale si publicitare (R.E.M., The Smashing Pumpkins, Red Hot Chilie Peppers s.a.) –, iata ca postul preferat al cinefililor, HBO, ne mai acorda tuturor o sansa.
Olive, o fetita de sapte ani, grasuna, vorbareata si ochelarista, dar adorabila ca o fondanta, isi angreneaza toata familia ei defecta intr-o calatorie care porneste din anonimul Albuquerque si tine (pe parcursul intregului film) pana in California, acolo unde urmeaza sa participe la un concurs de frumusete pentru fetite. Taticul ei, Richard (Greg Kinnear), este un pedagog loser care se chinuieste de mai mult timp sa-si vanda filosofia nascocita si sterila despre "succesul in noua pasi", desigur fara nici un succes real; mama, Sheryl (Toni Collette), este blazata si satula de esecurile sotului, iar acum are o noua problema: fratele ei gay (Steve Carell), abandonat de iubit si specialist in Proust si care abia a iesit din spital dupa o tentativa esuata de suicid, se afla acum pe capul familiei; bunicul Grandpa Edwin Hoover (Alan Arkin, care a si incasat Oscarul pentru acest rol) este cocainoman, nu da doi bani pe conventiile sociale si nu se sinchiseste sa vorbeasca porcos in prezenta nepotilor; adolescentul alienat Dwayne (Paul Dano), fratele lui Olive, a decis sa nu mai scoata un cuvant pana cand nu va fi admis la scoala de piloti de vanatoare. Minunea s-a-ntamplat dupa ce l-a citit pe Nietzsche. Toti oamenii astia incap intr-un Volkswagen hippie galben cu probleme la frana su cu pornire numai in viteza a doua; asa ca trebuie impins zdravan inainte. Dupa peripetii si drame ajung, in fine, la concursul de frumusete. Filmul ofera portii de ras zguduitor si satirizeaza la greu conventionalismul societatii americane, cu idealurile ei stupide despre frumusetea sablon si reusita in viata. Nu ratati nici o secunda din final, care este eliberator si delicios, atat pentru noi, spectatorii, cat si pentru atasantele personaje.

Wall-E, regia Andrew Stanton

2008-11-21T08:23:00.000-08:00

Din categoria filme de animatie pentru toate varstele, cu tenta educativa si preventiva, face parte si ultimul lung-metraj numit "Wall-E",, sosit in cinematografele noastre direct din studiourile Pixar,xar, la fel ca deja celebrele "Cars" si "Ratatouille".
Wall-E este un robotel gunoier cam rablagit, dar harnicut si adorabil, proiectat sa recicleze si sa compacteze deseurile ce par a fi ultima mostenire lasata de oameni planetei pamant. Suntem prin anii 2800 si, din nefericire, nesabuita omenire aabandonat planeta din cauza poluarii si a incalzirii globale pe care, din cate se pare, chiar ea a provocat-o.
Wall-E roboteste intr-un oras postapocaliptic cu aspect selenar, strajuit de zgarie-nori fabricati din baloti de deseuri (chiar el ii face), alaturi de un gandacel haios pe post de companion si anuntator de tornade. Desi este un robotel din circuite si metal - in loc de picioare are senile, capul este un fel de binoclu, iar trunchiul este o cutie care compacteaza gunoiul - , Wall-E este dotat cu sentimente si trairi omenesti, nostalgic dupa o viata pe care, pare-se, a trait-o cu mult timp in urma alaturi de oameni.
Pe pamant aterizeaza si Eve, o robatica de ultima generatie de fabricatie umana, a carei unica sarcina este descoperirea oricarei forma de viata vegetative. Am uitat sa va spun ca omenirea se afla intr-o nava spatiala imensa, in care viata este redusa la consumism si confort, oamenii isi duc existenta pe niste fotolii zburatoare, uitandu-se toata ziua la niste holograme ce ne duc cu gandul la noi si la celalalt membru al familiei, televizorul.Desigur, cu totii au suferit o mutatie fizica si existentiala, devenind obezi, atrofiati si surprinsi la atingerile tandere.
Lasand la o parte prejudecata ce atarna greu asupra filmelor de animatie, Wall-E este o poveste SFextrem de atasanta si emotionanta (intre Wall-E si Eve se dezvolta o relatie pe care o putem numi dragoste), ce ne proiecteaza un viitor ingrijorator la care am putea ajunge daca nu vom fi suficienti de intelepti.

Dezmostenitii din "Little Odessa", regia James Gray

2008-11-21T08:16:00.000-08:00

Little Odessa este primul lungmetraj realizat de James Gray pe vremea cand regizorul avea numai 24 de ani si pentru care a fost rasplatit cu Leul de Argint la festivalul de film de la Venetia si cu premiul criticii la festivalul de la Deauville.
Ne aflam in enclava ruso-evreiasca "Little Odessa", din Brooklyn, New York, iar Joshua Shapira (Tim Roth) este un asasin profesionist angajat de mafia ruseasca sa ucida un bijutier iranian. Aici, toata lumea vorbeste rusa, poarta haine de blana, iar barbatii fac parte din mafia
locala si sunt inarmati mai ceva ca-n Vestul Salbatic. Joshua, revenit in cartierul copilariei sale dupa mai multi ani de autoexilare, este vanat de liderul lumii interlope locale, motiv care il obliga sa isi treaca prezenta sub tacere.
Joshua este arhetipul fiului ratacitor si transfug, ce face parte dintr-o familie disfunctionala, cu un tata pe care il uraste (sentimentul este reciproc), o mama grav bolnava si un frate, Reuben (Edward Furlong), cel mai infocat admirator al sau. Chiar daca filmul se incadreaza la genul actiune cu mafioti, conflictul este centrat pe relatia dintre tata – ca reprezentant al legii patriarhale – si fiu, obligat de conjuncturile vietii la o existenta prin crima. Cu cat se apropie mai mult de tinta, cu atat relatia dintre cei doi se raceste, situatia generala se complica, iar singura alinare pentru Joshua vine din bratele fostei sale iubite din tinerete, Alla (Moira Kelly).
Desi nu exceleaza prin spectaculozitatea scenelor de actiune, regizorul James Gray este un maestru al modificarilor bruste de situatie si al conflictelor din sanul familiei. Edificatoar in acest sens este portretul lui Arkadi – tatal lipsit de autoritate, denuntator al propriului fiu si adulter patetic, dar mereu bine intentionat – care se apropie mult de imaginea personajului dostoievskian Fyodor Karamazov.
Filmul lui Gray, programat de TVR 2 maine, incepand cu ora 23.35, va fi un deliciu antrenant pentru pasionatii de intrigi gangsteresti, dar, totodata, ii va impresiona si pe cei sensibili la povestile de familie, dragoste si loialitate de clan.

Un poliţist paranoic veghează asupra unei suburbii liniştite - Lakeview Terrace

2008-11-21T08:09:00.000-08:00

După cum ştie toată planeta, America şi-a ales de curând cel de-al 44-lea preşedinte, care, întâmplător, este pe jumătate negru. Lucru ce mă face să cred că problema interrasială pusă în scenă de regizorul Neil LaBute şi tandemul său de scenarişti, alcătuit din David Loughery&Howard Korder, vine nu doar târziu, ci chiar într-un moment nepotrivit. Ba mai mult, întreaga acţiune a filmului se desfăşoară în suburbiile cochete şi cosmopolite ale L.A.-ului (Lakeview Terrace), şi nu într-un cătun din apropierea fluviului Mississippi, ceea ce ar fi făcut situaţia oarecum mai credibilă.

Atunci când proaspătul cuplu alcătuit din Chris (Patrick Wilson) şi Lisa Mattson (Kerry Washington) – el un tânǎr cu vederi liberale, absolvent al colegiului UC Berkeley, ea o afro-americancă de familie bună - se mută în confortabila lor casă din Lakeview Terrace, vecinul de alături, Abel Turner (Samuel L. Jackson), un veteran în rândurile LAPD, se hotărăşte sǎ le facǎ viaţa cât mai grea celor doi.

Abel este văduv de trei ani, are doi copii (un baiat şi-o fată) pe care-i educă exagerat de riguros (poate chiar absurd) şi este puţin rasist. Filmul chiar debutează cu o scurtă scenă conflictuală care ni-i prezintă pe cei trei membri ai familiei Turner la micul dejun, timp în care Abel îi confiscă Mp3 playerul ficei, iar pe băiat îl obligă să renunţe la tricoul cu Kobe Bryant, în schimbul unuia cu Shaquille O'Neal, pe motiv că „nu îi facem reclamă tipului ăluia”.

De cealaltă parte a gardului, soţii Mattson au opinii mult mai liberale asupra vieţii, sunt tineri, fericiţi şi ceva mai înstăriţi decât ofiţerul de poliţie Abel, iar priveliştea piscinei lor arată splendid de la fereastra familiei Turner. Deşi cei doi Mattson sunt foarte amabili cu Abel şi copiii, toate ciocnirile dintre familii, fie ele întâmplătoare sau programate, au un grad mare de tensiune. Ostilitatea conservatorului poliţist, care are obiceiul să patruleze în fiecare seară prin cartier, chiar şi echipat numai în pantaloni scurţi, escaladează treptat şi provine, în principiu, din preconcepţii rasiste. Totuşi, regizorul LaBute are grijă să ne debusoleze şi cu câteva detalii socio-economice, pentru că motivaţia rasistă a lui Abel este atât de superficială, de în afara timpului şi de prost prezentată, încât aceasta nu ar fi fost suficientă. Pe măsură ce ne apropiem de un deznodământ oarecum previzibil, un incendiu mistuitor, tipic colinelor californiene, urmează să înghită în curând cele două reşedinţe, fără să ţină cont de culoarea propietarilor.

Lakeview Terrace este un thriller dozat bine cu momente tensionate, ce merită văzut mai ales pentru interpretarea ireproşabilă a lui Samuel L. Jackson, dar şi pentru investigarea reminiscenţelor rasiste din fiecare dintre noi, detaliu pe care Neil LaBute şi echipa sunt sigur că au mizat din plin.